Povestiri electronice

Sobolanii

2010-06-22T16:24:00.001-07:00

Ziua 1.
S-a umplut orasul cu sobolani. Sobolani mici, murdari, mari, blanosi, scarbosi au inceput sa apra pe strazile si piatetele orasului. Poate am exagerat cand am zis ca s-a umplut. Dar au inceput sa apara destui. Mie personal nu mi plac, dar momentan sunt o curiozitate a orasului nostru. Turistii sunt impresionati de numarul lor. Catorva l-eam facut cateva poze. Sa am amintire. Turisti se uita de parca nu ar mai fi vazut sobolani in viata lor. Uni se apropie..i mangaie. Sunt inofensivi.

Ziua 2.
Azi am fost la o bere la terasa. Problema cu sobolani devine destul; de grava. Nu poti bea o bere linistit ca fosgaie sub masa pe langa picioarele tale. Intersant lucru ca nu am mai vazut un sobolan care sa fie murdar ..toti au blana frumoasa si din cale-afara de lucioasa si ingrijita. Oricum incep sa devina din ce in ce mai simpatici locuitorilor. Unii stau sa se joace cu tine si stau sa fie mangaiati. Am auzit chiar uni care torceau, de nu mai stiai ce sunt sobolani sau pisici. Uimitor lucru este ca desi incep sa populeze din ce in ca mi mult orasul nu lasa deloc mizerie. Uni se gandesc sa-si inlocuiasca pisica sau cainele cu un sobolan. Ce sa zic..nu e o idee tocmai buna dar fiecare cu ceea ce il face fericit.

Ziua 3.
Sobolanii incep sa devina din ce in ce mai indrazneti. Azi am avzut unu la o bere. Cu blana lui lucioasa si gelat cu mustatile inmuiate intr-o halba de bere. Acuma deja mi se pare chiar prea mult. Parca e prea de tot. Oricum chestia asta a inceput deja sa supere multi oameni. Sper ca o sa se sature de ei.

Ziua 4.
Azi nu mai aveai unde circula pe strazi si in piateta..era full de sobolani. Deci eu m-am saturat de rozatoarele astea simpatice. Au devenit prea tupeisti..ii vezi la restaurante, in baruri si cluburi intra in vorba aiurea cu lumea. Unora li se pare nostim. Mie nu.

Ziua 5. astazi cineva era sa calce pe un sobolan. Desigur a fost chemata politia, jandarmeria iar respectivul a fost amendat pentru vatamare corporala. Stupid, doar ce l-a calcat putin pe codita. Adevaru e ca nu mai poti sa arunci un ac. Ca e plin de ei , unde te duci, ei sunt peste tot. si se implica in toate activitatile, ii vezi la dineuri , la serbari..neinvitati desigur dar descurcareti cum sunt ajung sa apara unde vor si sa mai fie invitati si a doua oara. Problema e ca trebuie sa fii atent si politicos cu ei. Cum sa pot sa fiu politicos cu o rozatoare ?

Ziua 6.
Ha ha.. Gata. Si-au gasit is ei nasu. Unu din nenorocitti astia mici a muscat un om. E gata..gata gata..de tot. Au chemat deratizarea. O sa ma imbat de fericire cand o sa le vad pe rozatoarele astea imputite cum o sa crape. Ce sa mai. Acuma gata. Nu ii mai poate apar nimeni. Nici politia, nici bastani la ale caro dineuri se duceau , niic interlopi prin ale caror cluburi haladuiau, niic protectia animalelor la a carei conducere candidar chiar …bineinteels un sobolan. De-abia astept Deratizarea. O s ale donez 2% la suta din contributia mea catre stat. Numai sa ne scape de ei.

Ziua 7.
Gata a venit deratizarea. Toate problemele noastre s-au rezolvat nu. Nu ? Asa credeam si eu..dar ghici ghicitoare, ce au facut incompetentii de la deratizare. Vin ei frumusel si ne maia duc vro doua divizii de sobolani.
-Pai ce inseamna asta ? ii intreb eu revoltat.
-Pai, rezolvam problema.
-Care problema domle, ati innebunit. Orasu e plin de sobolani si voi aduceti alti sobolani. Eventual sa aduceti pisici.
-Domne, nu te baga ca nu stii. Sobolani astia is alta specie. Avem o intelegere. O sa –I cheme pe astai de aici s-ai duca in alta aprte. E o chestie de psihologia maselor.
Na, asta e buna. Acum aia de la dertizare is psihologii si sociologi. Hai sa vad cum o sa scoata sobolanimea din oras cu alta sobolanime. Sunt chiar curios.
Ziua 8.
Mda. De disparut vad ca nu a disparut nici un sobolan. Insa parca cuc at apar mai mutli sobolani cu atat vad mai putini oameni in oras. O sa iau o vacanta. Ca tare m-am saturat de rozatoare.

Ziua 12.
Gata vacanta. M-am intors in oras ca sa vad ca e plin de sobolani. Si mi-am zis : Gata !. Ma duc la deratizare. La deratizare m-a intampinat o doamna secretara putin cam paroasa. Chair ma intrebam ce i cu paru ala de ep maini si cu inceputul ala de mustat. Dar cine stie, o fi avut femeia vrun dezechilibru hormonal. In fine mi-au spus ca au situatia sub control si ca coopreaza foarte bine cu sobolani. In timp ce cei de la deratizare stau cu mainile in san, sobolani prospera. Si-au instalat terase cu umbrele. Chiar acum se desfasoara un festival al sobolanilor, unde se dau specialitati sobolanesti si bere pe moca. E plin de turisti. Capitaal europeana si internationala a sobolanilor. Normal ca fraieri pun botu si sobolanii o sa intre iar in gratiile tuturor.

Ziua 13
Nu stiu ce se intampla dar peste tot unde ma uit mi se pare ca oamenii au capatat trasaturile sobolanilor. Parca din ce in ce mai multi. Inainte oamenii ii tineau in lesa, acum ii vezi ca stau brat la brat cu stapanii. Nu stiu..da cred ca am ajuns singurul din oras care ii uraste. Interesant e ca azi unul din ei m-a oprit si m-a intrebat :
-Auzi fratica , credeai ca scapi de noi asa usor ?. Nu crapam noi asa usor. Asa ca mai bine vezi-ti de treaba ta baiatu.
Deci sa fiu sincer, asta chiar m-a enervat. Cat tupeu pe ei. Si bineinteles ca m-am dus la dertizare. Numai ca acolo cativa sobolani in costum si cu ochelari erau postati pe doua fotolii. Cativa ? Ce mai, fosgaia de sobolani pe acolo. Iar secretara a devenit multe prea paroasa. E ceva necurat la mijloc. Da-l incolo de testosteron, cat de paros sa devii incat sa semeni cu un sobolan ! Asta e trebuie sa iau taurul de coarne, sau in cazul acesta, sobolanul de mustati.

Ziua 14
Nu stiu mia exact ce s-a intamaplat peste noapte insa sobolanimea e in plin avant. La primarie candideaza un sobolan, in functii publice vad numai sobolani cu blana slinoasa si cu mustati zbarlite. Acum nu se mai ingrijesc ca prima data. Sunt din ce in ce mai urati. Dar lucrul cel mai rau e ca toti prieteni mei arata acum a sobolani. Chiar si parinti mei au trasaturi de sobolani. Urasc sobolanii astia. Nu ii mai suport. As vrea sa moara toti, sa dispara de pe fata pamantului. Da, da maine asta o sa fac.

Ziua…..
Da. Am o veste tare proasta. Azi dimineata m-am uitata in oglinda si…binienteles m-am transformat in sobolan. O transformare kafkiana ca aceea din Metamorfoza. Pe bune. Partea aiurea e ca parintii si prietenii mei m-au felicitat.
-In sfarsit, ai ajuns si tu sobolan. Suntem mandri de tine.
Da asa mi-au spus. Si imi tot admirau blanita lucioasa, ghearele si mustatile zbarlite. Deci asta e. am ajuns sobolan. Astazi, chiar astazi..in ziua de….astazi nu stiu ce zi e…sobolani nu au calendar. Da nu-I nimic …fac altul.

Ziua 1.
E tare bine sa fii sobolan !!!

La biserica

2010-04-04T14:31:00.005-07:00

La Biserică

Sunt catolic. Un bun catolic. E fain la biserica catolica . Adica ştii, orga, corul cântă mişto de tot. În general e o atmosferă cuminte, pură. Batrani mereu işi pierd vremea pe acolo. Cam asta văd când predica preotului e seacă sau cand mormaie aiurea fara sens. Din cand in cand mai văd o doamnă tânără maxim 30 de ani, cu ochelari. Tipe dalea finuţe si intelectuale de care nu am eu parte. Stau multişor fetele alea si se roagă. Se roaga probabil pentru nemernicul de acasă, un nenorocit care le inşeală cu vro fîţă mai tânără şi mai elastică. Mi-e milă de ele. Sint genu de femei care să le iei şi sa le pui intr-o cutie daia de păpuşi, din sticla. Sau se roagă pentru odraslele lor. Să doarma mai bine, sau pentru viitorul lor, dracu îi mai ştie. Nişte fiinţe scumpe , nişte ingeraşi care în 18 ani o sa ajunga curve sau golani. Si atunci le văd si mi se face si mai mila. Lăcrimez un pic ca bou, ma rog pentru ele. Si il intreb pe Cel Mare de ce nu mi scoate si mie in cale aşa ceva. De ce am parte numai de curve naşpa arse cu tigara pe piept ? Curve psihopate care dimineaţa îţi dau un picior in spate să te dea jos din pat. Pe care le doare fix in paispe ca tu te chinui să scrii la 3 dimineata si închid laptopul fara sa-ţi mai salveze truda. “E laptopul meu. Anu ăsta mi-am tras-o cu 10 bărbaţi. Unii mi-au dat banii buni. Si am reusit să-mi iau şi eu laptop. E altceva. Pe hi5 sau facebook nu mai esti stripteuza de la nu ştiu care bar. Esti pur si simplu tu !” imi spune ea. Aceleasi curve, stripteuze, functionare, jurnaliste indiferent de ocupatie că nu facem discriminări care dupa 3 luni de futut în gol îti dau verde si îţi consumă ultimi bani din salariu sau somaj pe băutură, pe pretextu că hai sa ne mai vedem odata, sa fie ca în vremurile bune. Tu te duci ca boul acasa, plangi putin dupa ele cu lacrimi de bere, asculti o melodie suicidala de-alu BB KING, visezi la la trupurile de care numai atunci cand treci pragu de 70 grade alcool esti atras. A început slujba. Ochii unui sfânt de ipsos se uită la mine asemenea unui dascăl ce isi mustra elevul. Stie si el ca mă uit la domnişoara drăguţă care stă pe bancă lângă confesional. Are in mână un rozariu din lemn de trandafir, stă în genunchi pe lemnul vechi si şubred. Probabil ca isi va zgâria ciorapii, dar la fel de probabil ca nu i pasa. M-aş duce lângă ea si i-as spune : “Hai cu mine, undeva departe sa uitam de locul asta, de morţii care vin aici aşteptând să moară, ţâţîindu le fundul de frica iadului. Dumnezeu nu ne va condamna. El nu e contabilul păcatelor noastre. “ Dar probabil ele mi-ar zâmbi, s-ar duce acasa, ar plânge puţin şi s-ar arunca in bratele animalului ăla fără suflet care se termină in 5 secunde. Asta e viata. Aşa merge treaba. Iar eu trebuie sa ma întorc la animalele mele feminine fără suflet, la animăluţele romanţioase care îmi ocupă timpul. Dar slujba e lunga si femeia din dreapta mea -care se roaga cu disperare in maghiara, comvinsa ca Dumnezeu e maghiar sau cel putin e ungarofil şi aşa rugăciunile ei vor fi ascultate- mă asasinează ca pe un dictator sudamerican. Aşa că vântul, sau după caz, taxiul imputit cu fragrance de transpiratie mă duce, departe, tocmai pe la neoprotestanti. „Pace, pace pace, de şapte ori pace. Feţe calme, enoriaşii sedaţi la maxim pe marijuana probabil. Pastorul baga niste acorduri pe sintetizator acompaniind-o pe pufoasa de la microfon care mă priveşte cu poftă. Soţia altui pastor e acolo. E tânără rău de tot. Are doar 20 de anişori şi e exasperant de comestibilă. Îmi vorbeşte de cântece de laudă, de Bach iar eu mă uit mesmerizat şi fermecat în decolteul ei apetisant. Yummy, yummy. ŞOC ! Am un boner in biserică. Am un boner mare cât China si Siberia la un loc şi ea îmi vorbeste de închinare, requiemuri şi ofertoriumuri. La un moment dat ne luam toţi de mâini. „Hai şi tu frate !” îmi şopteşte cineva. „Ştii , eu nu prea sunt obişnuit” raspund eu timid. Nu conteaza. Oricum nu m ai pot depune nici o rezistenţă. Madamoazela de lângă mine îmi ia mâna într-a ei. „Aşa, da, asa, e bine, vezi, e bine !” ma încurajează ea. Încurajările şi îndemnul puţin cam prea entuziast mă fac să mă gândesc la „dalea” care nu sunt permise în biserică. Cine ştie, poate ajung şi acolo. Mintea mea care se zbate între meditaţii pe marginea morţii şi consideraţii anatomico-estetico-sexuale e trezita de rugăciunea pastorului. Toată sala tremură .E o rugăciune puternică .Auguri, boner, arivederci trupuri apetisante. Sint pe cale sa fiu exorcizat. Of, sper sa fiu iertat in primu rand ca nu i-am umflat botul nesimtitei care mi-a dat verde prin sms de valentines day, ca am facut-o gheţar frigid pe pufoasa care m-a facut obsedat sexual si care îmi tot scotea ochii, chipurile cat de strâmtă e ea. Cum i am spus ca mie imi plac căile stramte anevoioase, cum şi-a luat-o in cap. Dar in fine sa revenim la iertare. Cam greu de revenit pentru ca simt o mână pe spate care ajunge – nu stiu cum – pe fund. Aceeaşi madmoazela. „Frate, nu vrei să o facem impreună . Rugaciunea?” Îi zâmbesc politicos, sperand ca mana ei grasuna va disparea intr-un tarziu de pe fundul meu si in general d epe corpul meu in asa fel incat sa evit un alt boner. „Ba da, dar ştii e prima oara, e mai greu” De ce sună dialogurile noastre de parcă am fi doi liceeni intr-un foreplay ratat ?. Am transpirat ca un idiot. Slujba e pe terminate, cum voi fi si eu de altfel daca madmoazela va continua sa ma pipăie sub pretextul de apropiere spirituală. Dar spre bucuria multora slujba se termina. La o masă ne asteapta ceva de ronţăială cu un gust nisipos si sucuri..gastrice. Eu aş prefera 50 de whiskey, dăla la butoi afumat, insă fraţii nu le au cu alcoolul. Ce e cel mai ciudat si cred ca o pot consemna ca o lege murphiana faptul că tipa de care te simti cel mai atras e aia care sta cel mai departe de tine. Oare va trebui sa ma multumesc cu o semi-boccie sau o ţaţă de mahala, cum fac de obicei ? Fetele astea sunt totusi prea preţioase. Frate, Domnul, Lauda, Iubire, o groaza de cuvinte care se insira in cerc vicios pe buzele lor. E ca o poezie , cu un vocabular destul de restrans, ca o mantra care o repeta la nesfarsit. Presupusa si falsa lor inocenta si puritate, preţiozitatea lor ma scot din minti. Mi-e dor de curvele mele obraznice si vulgare. Poate o să le aduc cu mine aici. Pe aia cu arcade de maimuţă şi sâni mari şi catifelaţi am invitat-o în mai multe rînduri. „Fiecare moare in legea lui” mi-a spus. „Dar cînd vine vorba de ficken nu mai avem legi” ii spusesem eu râzând. Nu vroia sa amestece denominaţiile. Cine ştie poate miroase mai puternic a tămâie la ortodocşi. Sau poate ştie şi ea ce fac când ajung la biserica. Eu mă gândesc la păsările alea proaste şi deprimate care stau cu ciobănoii ăia, băieţii de altar visează cu ochii deschişi la preoţie, iubire, puritate şi alte chestii dastea necomestibile, iar preoţii visează cu iubire şi puritate, probabil la băieţeii de altar. Biserica e plină de femei însă ei visează la băieţei de 10-12 ani. Probabil că ne aflăm în aceeaşi oală. Nici mie şi nici lor nu le stă capul la slujbă. Numai că eu am alte fantezii, mai puţin condamnabile. Iar la „dăruiţi-vă pacea” ai noroc dacă nimereşti în dreapta ta o bucăţică cu mâna delicată, dată cu creme. Atunci îmi vine să pornesc o conversaţie cu ele, însă grasu ăla cu voce mormăită strică totul. De-aia îmi place mie la neoprotestanţii. Pastorul vorbeşte tare şi frumos. Sîntem toţi happy, fiecare îşi găseşte o damă pe care să o ţină de mînă. E aşa incitant, zici că acum începe gangbang-ul. Sincer să fiu, de obicei când îmi vorbeşte o „soră de credinţă”, nu mă gândesc la ce zice ci mi-o imaginez în toate poziţiile posibile si ţipând aşa cum ţipă când chipurile cântă sau se roagă.. Şi am impresia că nu sunt singurul. Însăşi pastorul, care cică are capul plecat e pierdut undeva în spaţiu in decolteul „surorii”. Sau căutând un mult râvnit „camel-toe” ascuns între cele trei burţi şi coapse. Ştiu că gândurile mele mai puţin curate alţii le ţin întemniţate, în lanţuri grele păzite de câinii fioroşi.
„Eşti un om bun. Un om sincer, curat şi bun. Mi-am dat seama de asta din prima clipă în care te-am văzut.” Îmi şoptete o „soră de credinţă”. Însă în mine, urlă un demon cu disperare. „Cum dracu să fiu curat când chiar acum , mă uit la tine cum vorbeşti şi aş vrea să urli şi pentru mine de plăcere aşa cum urli şi pentru pastor de credinţă şi evlavie ! Când mă uit la tine şi mă gândesc la toate plăcerile perverse pe care mi le poate oferi corpul tău.” Dar nu zic nimic, tac, zâmbesc şi o aprob ca un papagal retardat ce sînt.

La biserica

2010-04-04T14:31:00.001-07:00

Despre neajunsul de a nu te fi nascut

2010-03-01T05:20:00.001-08:00

Atunci cand m-am nascut, aruncat afara in lumea incarcata cu suferinte, umilinte si mizerie, vazand in ce afacere nenorocita am intrat, am scos un racnet oribil de revolta si am batut cu pumnul in masa de operatie. Doctorii s-au privit intai mirati, iar apoi mi-au executat fara a cracni ordinele. Suparat fiind pe viata am cerut urgent o sticla de bourbon bun, calitate maxima. Dupa o perioada agasanta de asteptare mi-au venit cu o sticla de vodca din cele mai ieftine. Am desfacut-o si am luat o gura. Am scuipat apoi dezgustat pe gresia imputita si murdara de sange si alte fluide corporale.
Dar cumva cumva trebuia sa vin de hac experientei asteia nefericite. Simtind ca merita si plamani mei sa se bucure de o asemenea ospat, am cerut un trabuc cubanez din cel mai bun tutun insa cum am prevazut lipsurile asistentelor si doctorilor si incapacitatea lor in a-mi aduce cele trebuincioase am umflat rapid un pachet cu tigari ieftine si proaste din buzunarul unei tinere asistente cu suflet mare si generos ca Venus din Willendorf. Parca durerea incepea sa ma mai lase, iar depresia sa se estompeze. Ii venisem de hac in mod miraculos fara artificii, fara xanaxurile si prozacurile ingerate de doctorii care imi devenisera prieteni de pahar.. Doar cu o amarata sticla de alcool, viata mi se parea roza, roz-rosiatic poate si din cauza ca eram plin de sange si o chestie vascoasa care se tinea de mine ca de scai de cand iesisem din uter..
Insa pe masura ce ma bucuram mai mult de viata intrebarile existentiale luau nastere fara voia mea si nu mi dadeau pace si cum prima mea salvare, alcoolul se dovedi in curand a fi ineficient, in mintea mea se prefigura o alta. Statea in fata mea. Sau mai bine zis. Eu eram in fata ei. Tanara, frumoasa, cu buze rosii asemenea sangelui care baltea pe jos si pe cearceafuri, o frumusete din povesti cu printese, cu un halat sumar, stramt si transparent din care cu nerusinare in afara reverului se insinua marginea neagra dantelata a sutienului. Spre deliciul meu binevoitoarea asistenta ma luase la pieptul ei. Dintr-o-data de la un radio vechi se auzea o superba simfonie. Aflam mult mai tarziu ca acea simfonie avea sa fie Iarna lui Vivaldi. In sfarsit stiam ca remediile mele sint complete. Ca acestea sint armele cu care o sa trec peste tot, cu care o sa uit de salonul infect in care ma nascusem, de asistentele si doctorii insensbili, de asistenta brutala ca un ofiter care ma luase de la pieptul tinerei mele binefacatoare, de toate umilintele pe care aveam sa le indur.

Vampirul si lolita

2010-03-01T05:17:00.001-08:00

O cunoscusem la vechea biblioteca, in sala de lectura ce ma adapostea de ninsoare, printre carti vechi acoperite de praf , fungi si bacterii. Imi zambise frumos si ma invitase sa iau loc la biroul la care studia ea. De-atunci vizitam mereu biblioteca insa nu pentru carti ci pentru ea. Ofelia devenise noua mea lectura.
Ofelia are 14 ani. Este o Lolită. Nu, nu e o Lolită oarecare. Desigur, eu nu sunt Humbert Humbert iar ea nu este vre o nimfetă sau Lolită nabokoviană. Este, pur şi simplu, Lolita mea îmbrăcată cu fuste scurte în carouri şi câteodată ciorapi albi sau negru mat ca să-i subţieze picioarele care nu mai au nevoie de nici o corectare. Ziua este un deliciu să o vezi, să o miroşi, să o simţi lângă tine. Pielea fină şi pură cu miros de copil... Părul lung, blond şi mătăsos...Cu puterea-i de seducţie involuntară, Ofelia ar putea trezi sentimente care ar face să ruşineze şi un demon... Nu ştiu cât îi voi mai suporta inocenţa şi puritatea. Ea este salvarea mea, este răul meu iordan în care aş simţi că îmi pot spăla păcatele.
Când mă apropii prea mult de ea sau dacă îi şoptesc ceva la ureche, atunci obrajii ei se colorează, îşi muşcă buzele roşii ca sângele tânăr şi pur ce ii curge în vene... O privesc pe geamul biroului ei, cum stă studioasă, cu părul mare, lung, aşezat după urechi, înălţându-şi mereu ochelarii pe nas, cu o mişcare scurtă a degetului arătător. Cu cât mă atrage mai mult, cu atât se îndepărtează de mine. Mi-e teamă de ce i s-ar putea întâmpla Lolitei mele. Aşa că vreau să o ţin aproape, cât mai aproape de sufletul meu, ca o lumânare pe care o ţii atunci când vrei să-ţi lumineze calea cufundată în beznă.
În zâmbetul ei nevinovat, cu care mă întâmpină, se ascund totuşi o sută de păcate pe care nimeni în afară de mine nu le poate vedea. Se ascunde condamnarea mea. Am încercat de nenumărate ori să uit de divina mea Lolita şi de inocenţa ei cufundându-mă şi mai mult în mizerie, cu demoni înaripaţi şi îngeri cu coarne. Şi a mers o perioadă. Până când, într- o zi, totul s-a schimbat. A venit la mine cu ochii inundaţi în lacrimi, plângând, rugându-mă să o iau în braţe. Lacrimile îi udau pielea dulce, iar mâinile-i delicate îmi mângâiau părul. Atunci, în mine, a murit un sfânt. Invidios pe puritatea şi inocenţa ei, ştiam că trebuie să fie a mea. Încerc cu disperare să găsesc puţin calm, puţină pace interioară, dar fără ea, beatitudinea mea este imposibilă.
‚Am căzut. Îmi pare rău,’ îmi spuse ştergându-şi lacrimile. De cate ori o vad ca este supusa celei mai mici suferinte, lumea mea se scufunda in tristete. I-am luat încet piciorul, să îi pansez rana. Îi simţeam piciorul cald şi un firicel de sânge care îmi curge în palmă. Eram asemenea unui fluture în extaz pe petalele unei fori frumoase, carnivore. Am căzut într-o cursă întinsă de ea. O cursă pe care ea probabil nici nu o bănuia. Cu cât petreceam mai mult timp cu ea, cu atât mi-era tot mai teamă de noaptea ce nu întârzia să apară. Aş fi dat orice să opresc timpul, să o păstrez pe Lolita mea lângă mine, aşa cum era...ca un înger, pur şi alb, cu aripi şi nimb.
Pierdut în braţele Ofeliei, noaptea trecuse asemenea unui vis frumos pe care cu mare greutate ţi-l mai aminteşti. Dimineaţa mă găsise singur, contemplând perna pe care dormise ea, acum udată de lacrimile ei, care asemenea lacrimilor unei statui făcătoare de minuni, nu se mai puteau usca.
În ziua următoare nu o mai văzusem pe Ofelia, însă simţeam că o să îmi fie din ce în ce mai greu să îmi petrec zilele fără ea. Dar ştiam că îmi este imposibil să o revăd. Însă, într-o seară, mi-am luat inima în dinţi. Am făcut un efort supraomenesc şi am mers acasă la părinţii ei. Era târziu. Era noapte. O aşteptau. Nici ei nu ştiau unde se pierduse preţioasa mea Ofelia. După un timp, m-am gândit că aşteptarea mea nu mai are rost. Ori mă voi duce să o caut, ori mă voi întoarce. Însă în acel moment, a apărut Ea. Îngerul meu fără nimb şi cu aripile frânte. E volubilă şi dezinvoltă, aşa cum nu i se cade. A venit acasă cu ciorapii ei atât de fini, rupţi şi sfâşiaţi, cu hainele murdare, mirosind a alcool ieftin şi tutun. Puritatea ei diurnă este acum întrecută de indecenţa-i şi vulgaritatea nocturnă. Recită versuri obscene şi fredonează şlagăre lăutăreşti şi manele locale. Am o senzaţie puternică de greaţă, pe care nu mi –o pot stăpâni. Îngerul meu a ajuns o curvă de mahala. Răpindu-i inocenţa, am dat naştere unui monstru asemeni mie. Sufletul ei este asemeni unei case părăsite, bântuite de duhuri rele şi locuite de demoni.

Ella - 50 de lei

2010-03-01T05:13:00.000-08:00

Vieţile Sfinţilor – una dintre cele mai frumoase cărţi de teologie. Ultima carte aşezată cuminte pe raft. E o carte la care visez demult. Mi-am promis că o cumpăr. Vieţile Sfinţilor – 50 de lei.
Ella – frumoasă, ochi negri, păr lung şi mătăsos, un corp superb, picioare învelite în licra. Atât de fine la atingere... I-am promis că o cumpăr. Măcar pentru o seară. O seară cu Ella – 50 de lei.
Mai am doar 50 de lei în buzunar. Am zis că-mi cumpăr cartea din librărie.Vieţile Sfinţilor. Dar mi-am adus aminte că i-am promis, mai mult sau mai puţin solemn - în funcţie de cantitatea de alcool ingerată - Ellei din Bluemoon că o vizitez. Ce ciudat...compania Ellei are acelaşi preţ ca şi a cărţii. Oare ce să fac? E ultima carte de pe raft. Şi totuşi, dacă nu o văd, starea mea de spirit nu se va îmbunătăţi. 50 de lei a căror absurdă menire să o hotărăşti într-o noapte. 50 de lei pe care să-i împarţi între o carte şi o femeie... Trebuie să trec totuşi pe la librărie. Acolo voi şti ce să fac. Hilar, modul în care o femeie poate deturna destinaţia unor bani. Cel puţin cealaltă destinaţie a banilor mei nu o constituie o sticlă de vodcă. În drum către răspântia mea moral spirituală... Trec printr-un mic pasaj. Pe pereţi, în vitrine, sunt lipite afişele unei campanii pentru prevenirea violenţei împotriva femeii sau aşa ceva, cu poza unei femei desfigurate; cu siguranţă vor fi observate de tinerii sensibili care trec acum pe lângă mine. Sunt mişcat până la lacrimi. De compasiunea cu care aceştia privesc afişul... Iar replicile lor sunt înduioşătoare: “Ia uite, bă, ce i-a dat lu’ asta, maxim în bârnă. A mufat-o rău de tot. Da-o dreacu’ de zdreanţă! Aşa merită toate.” În urma mea, tinerii râd zgomotos. Printre ei se află şi o fată. Sunt optimist cu privire la rezultatele bune ale campaniei. Dar aici e ceva mult mai profund. Nu e vorba de violenţă. Ci de o femeie. Încerc să mi-o imaginez pe Ella în postura aceea. Ella. Ella este un înger frumos şi pur şi magnific, parcă coborât din ceruri în lumea asta mizerabilă. Ella este un înger, o fiinţă a luminii. Ba nu... Ella e o curvă de un pitoresc inegalabil, ajunsă în vechiul nostru burg prin lungile ei peripluri prin Europa. Ella...ultima mea destinaţie. Punctul terminus al plimbărilor mele citadine. Asemenea unui drog letal la care nu pot renunţa, deşi ştiu că în cele din urmă îmi va aduce moartea sufletului, încă mă chinuie şi nu pot renunţa. M-a întrebat ce iubesc, ce găsesc aşa frumos în ea. Aş fi vrut să-i spun că vulgaritatea, zâmbetul ei ieftin, vândut prea des şi oricui, în general gradul la care a decăzut. Aş fi vrut să-i spun că e ca o floare ofilită care nu mai merită nici măcar oboseala şi efortul de a o arunca la gunoi. Mi-ar fi plăcut să-i spun toate acestea, că toate acestea o fac în ochii mei mult mai atractivă şi mai frumoasă decât îşi poate închipui ea cu ciorapii ei lucioşi de licra, cu unghiile lungi, pictate strident, încât să ascundă cu succes pământul gliei strămoşeşti, ascuns ca într-un gest admirabil de patriotism. Ella mă priveşte şi râde suav şi gingaş atunci când îşi aduce aminte de “dobitocul” lovit de romantism ca de Alzheimer, ce îi aducea flori. Într-o vitrină, într-un magazin, poza unei femei ce-mi zâmbeşte misterios. Asemenea Ellei, aşteaptă să fie cumpărată. Moneda este însăşi demnitatea celui care o cumpără. Demnitatea şi neputinţa...neputinţa de a rezista seducţiei...
Cerberii fioroşi de la intrare mă întreabă de fiecare dată dacă “distrusa” pentru care vin este iubita mea. Nu, nu, Ella nu e iubita mea, Ella este cancerul meu, tumoarea ce continuă să crească înlăuntrul meu, chinuindu-mă până voi decide să găsesc un leac ce îmi va distruge boala.
Mi-am promis mie şi divinităţii cărei îi arunc toata vina obsesiei mele, că nu o voi mai vedea pe Ella. Din păcate, promisiunile mele nu au valoare nici măcar pentru mine. Îmi amintesc de Ella, şi o văd în flashuri în fiecare secundă. Ochii ei care îmi şoptesc păcate de neiertat, iar gura-i...răsuflarea-i demonică şi mirosul de gin ieftin şi tutun. Rafinamentul şi delicateţea ei mă îmbată şi nu mă pot despărţi de ea. Paşii mei se îndreaptă, fără să ia seama de voinţa mea, către Ella. Adio, carte frumos învelită, adio, cuvinte frumoase, adio înţelepţi şi sfinţi, vulgaritatea Ellei continua să îmi supună glandele, eliminându-mi raţiunea din ecuaţie, iar eu, asemeni unui învins, nu am nici un cuvânt de spus.
Trec prin faţa librăriei. Clipa fatidică a sosit. Intru, deşi ştiu că nu o voi cumpăra. Inima îmi bate tare să iasă din piept, tobele bat, o întreagă orchestră mă însoţeşte, o coloană sonoră pentru viaţa mea, aşa cum am vrut întotdeauna. “Aţi venit să cumpăraţi cartea desigur, nu ?” Nu ştiu ce să-i răspund vânzătoarei. Cuvintele ei au căzut greu. M-a urcat pe un piedestal de unde o să cad şi o să-mi sparg capul şi o să-mi julesc genunchii. “De fapt nu, banii pentru carte sunt destinaţi unei curve din cale afar’ de vulgară şi oribilă.” Cum aş putea să-i explic eu ei, obsesia mea estetică şi ontologică asupra acestui înger reciclat, cu nimb din tablă ruginită şi aripi de plastic “Made in China”? Aşa că îi zâmbesc politicos şi încerc să o evit. “Este una din cele mai frumoase cărţi, să ştiţi,” mă informează politicos noul meu torţionar. Da, da, este una dintre cele mai frumoase cărţi, iar Ella este una din cele mai josnice şi demne de dispreţ dintre femei. Dar oare ce-ar fi să o introduc pe Ella în lumea teologiei şi a patristicii? Oare ce impresie ar avea asupra apoftegmelor Sfântului Antonie şi ale altor Sfinţi Părinţi? Ce dezbateri teologice ar putea avea loc! Ce afront i-aş aduce aceluia ce veghează ca noi să fim desăvârşiţi în păcatele şi în decăderea noastră! Ce ofensă, ce provocare! Cât de mult îmi plac provocările şi declaraţiile de război! În luptă însă, vocaţia mea este de dezertor. Rămân credincios aceleaşi tabere, însă nu rămân fidel şi luptei, şi războiului.

A Sip From a Big Fresh Cup

2010-01-14T07:38:00.001-08:00

So, I decided to emigrate to the U.S.A. With my last money and my green card, I took a big old plane to the States. Destination – The Big Apple. I wasn’t like excited or sad. I was a bit scared. Living in a freakin shithole like the country I was about to leave, made me a bit shy about big countries, big cities, big people and big women with big breasts. And big planes. Only that this biggie was shaking like a lil’ ol’ puppy in the rain. Never mind. Maybe I’ll die in the ocean. Never saw the ocean. I was a bum, and with all the money I got, my last money, I thought “Hell, if I’m going to be a bum, at least be a bum who lives in style, if only, for one day, one flight. So I went Business Class. Fine people, fine chairs, fine suitcases, fine flight attendants and fine food and drink. Too bad I couldn’t choose my flight mates. At least some of them. On the seat near me, a big Wall Street hot shot was standing. He looked at me once. I ignored. He stared. He probably wanted some conversation.
‘So, are you an American?’
‘No.’
‘Oh. So you are a business man flying to the States.’
I really thought about the answer, thoroughly, until I irritated him.
‘So…’
‘No, no businessman, either.’
‘Well, why are you flying to the U.S.A…. a student then?’
‘No sir, no student. I am just emigrating.’
‘Ha, ha! An immigrant at Business class! You must be one wealthy immigrant. Flyin’ first class…’
I frowned and put all my face muscles to work. I tried to give him the black look. It wasn’t quite a bad look. It was like I was on crack or something. But magically and miraculously it worked.
‘I’m sorry sir, won’t ask you any more questions.’
‘Hey, it’s okay’, I said. ‘I just wanted to relax at business class, be like one of you, hot shot businessman. The American Dream.’
‘The American Dream. American Horseshit. American nightmare. Why do you wanna immigrate to the U.S.? Is it a dream?’
‘No sir, no dream. I heard too much of it, too many movies. It’s like these good, fine beautiful women you see in magazines. How do they look without the lights, without the studio, without the make up, without the face lifting?’
‘Hell, I can tell you how U.S. looks. It looks like a really, really old hooker in a really, really cheap bar. That’s America. Crime, injustice, misery, some being very rich and some very poor, immigrants from Mexico, racism. It’s a melting pot okay...a melting pot of crap.’
The guy next to him, he seemed like one of those intellectuals, maybe a writer… glasses, a stubble…while typing something, he looked at the man sitting next to me.
‘If you hate it so much… why don’t you leave it?’
‘Maybe I will. Some day. I’m just really tired about this government of ours. The way they always interfere with other countries, on other continents. We should mind our business.’
‘We do mind our business. Other people don’t’, the intellectual replied.
‘Yeah right, that’s why we wake up with airplanes stuck in our skyscrapers. That’s why we have terrorism.’
‘What? Terrorism, it’s not our fault’, the man yelled.
But suddenly his voice dimmed; I put on my mp3 player with headphones and listened to some good, relaxing Miles Davis. From time to time, I looked at them quarreling. And I smiled. One of them opened a book and showed some graphs .They were probably talking about the stock market and quotes. Things that couldn’t quite get me in hook. I looked out on the little window. I could see the overcast sky from above the fluffy blanket of clouds. Too bad, I couldn’t see the ocean. I was a bit scared. Mostly because of that obnoxious guy’s comments. I was a bit frightened. But not in that way. In the way that I was going to meet the unknown. Terrorism, crimes, injustice, racism, these things were not the cause of my fears. Big skyscrapers were. Hot shot men in expensive suits. Big museums. Big Starbucks cafés of which I had heard. I was shy, I was a bit afraid and I was eager. A mix of emotions that would taste like pepper and lemon on a chocolate cake.
A flight attendant came and she served some good cuisine, which I cannot name because I do not have the slightest idea of what it was. The wine was really good too. I got really relaxed. When I took of the headphones, my flight buddies were still arguing. I put them back on my ears again and watched a good old movie. I think it was some Hitchcock. My favourite. No matter what, this trip was really worth it.
I slept a little. The guy near me woke me up.
‘Come on, sir, fasten your seatbelt. We’re landing.’
‘Already?’
I put my seatbelt and held on tight. A smooth landing that made me feel even better and safe at last. When I arrived at the airport I felt the need to drink and eat something. The hotshot obnoxious guy was still with me.
‘So, wanna have a drink or two?’
I slowly turned this guy’s voice out like you turn down the volume of a radio and went to the nearest café. I took a deep breath and smelled the morning fragrance. It had the scent of fresh coffee. It had the scent of America. And I took a sip.

Read and weep

2010-01-10T09:57:00.001-08:00

So, I've been thinking a lot lately about all those people that take pleasure in offending me and my work and trashing me down just because they don't have the balls to create something. So, this is to all the dickheads that think what I write is total crap, though, they did't understand a word of it and want me to stop writing. Here it is dikcheads, boys and girls, gentlemen or ladies, no matter of the age or social status :

1. There is only one final judge of a writing. And that is the writer
2. If you're going to try, go all the way. Otherwise don't even start. This could mean losing girlfriends, wives, relatives, jobs. And maybe your mind. It could mean not eating for three or four days. It could mean freezing on a park bench. It could mean jail. It could mean derision. It could mean mockery, isolation. Isolation is the gift. All the others are a test of your endurance. Of how much you really want to do it. And you'll do it, despite rejection in the worst odds. And it will be better than anything else you can imagine. If you're going to try, go all the way. There is no other feeling like that. You will be alone with the gods. And the nights will flame with fire. You will ride life straight to perfect laughter. It's the only good fight there is.
(Charles Bukowski - Factotum)

These are the words of the great american writer Charles Bukowski.

Gloomy Sunday

2009-12-14T10:59:00.001-08:00

Sunday is Gloomy,
My hours are slumberless,
Dearest, the shadows I live with are numberless
Little white flowers will never awaken you
Not where the black coach of sorrow has taken you
Angels have no thought of ever returning you
Would they be angry if I thought of joining you
Gloomy Sunday

Sunday is gloomy
with shadows I spend it all
My heart and I have decided to end it all
Soon there'll be flowers and prayers that are sad,
I know, let them not weep,
Let them know that I'm glad to go

Death is no dream,
For in death I'm caressing you
With the last breath of my soul I'll be blessing you
Gloomy Sunday

Dreaming
I was only dreaming
I wake and I find you
Asleep in the deep of
My heart
Dear

Darling I hope that my dream never haunted you
My heart is telling you how much I wanted you
Gloomy Sunday

La 13 (Batrana)

2009-12-13T13:20:00.000-08:00

Vecinului de la 12 i-a crăpat plasma. Odată cu bătrâna lu’ bătrânu de la 13. Bătrâne găseşti pe toate drumurile, da plasmă la promoţie, mai greu.
Aşa că la 13 e jale mare. Mare de tot. Că muri amanta lu’ bătrânu de la 13... E jale mare în cartier. Păcat de ea. Avea toată viaţa înainte. Doar 80 de ani împlinise. Şi ce ţi-e şi cu viaţa asta! Acuma eşti viu, sănătos, paralizat de vreo zece ani şi mâine te trezeşti mort. Cum o fi să te trezeşti mort? Săraca bătrâna, îmi pare rău. Da’ ia uite ce frumos miroase a sarmale! O fi de post? Sper să nu fie de post. Sper să nu fie de post, că eu ţin post. Da’ să vezi că ale dracu babete, trăznile-ar, o să-mi facă-n ciudă. Oricum, să-i fie ţărâna uşoară bătrânei. Sau mai bine să-i fie grea. Să nu iasă care cumva, Doamne fere, că ne-a acrit destul sufletul. Păcat de ei, aşa. Păcat de nepotu’ sau ăla micu’. Cât o va jeli, săracu’. De la el oare se aude bubuind Guţă? Sărăcuţu’, el vrea să se ascundă, să nu pară că o jeleşte. Da’ eu ştiu câtă suferinţă e în sufletul lui. Chiar dacă acum îi bubuie boxele cu împuşcături din jocu’ ăla, Counter Strike. Şi parcă iese şi ceva fum. O fi tămâie…ba nu, e iarbă. După cum miroase, e d-aia bună, de Olanda. Sau o fi ceva haş de Maroc? Ia să dau o raită pe la el. Mai bag un joint, mai bag o sarma. Că aşa e, tre să respecţi mortu’. Aşa zic ăştia mai bătrâni. Păi ce să-l respecţi? Că dacă nu l-ai respectat când era viu, acum că e mort, îl doare fix în autopsie de respectu’ tău. Da, totuşi, măcar să te bucuri. Să mănânci, să bei, să te bucuri că ai scăpat...ah, pardon, că a scăpat mortu’ de lumea asta. Că viaţa asta e grea.
Ia uite, iar mă sună piţipoanca aia de la Club Twice. Cu număr privat. Nu mai e nici un fel de respect. Că doar ştie că e înmormântare. E totuşi suferinţă multă. Şi viaţa asta, aşa de uşor se destramă! Ca un tricou luat de la chinezii din Europa. E fragilă, viaţa asta. De ce ne-om mai fi născând? Sper că au şi Cola fără zahăr, că merge să bag cu un vin bun de Dobrogea. Mai un rachiu dăla de Ardeal cu un Red Bull... Merge ca uns. În amintirea lu’ bătrâna. S-o odinheasca în pace...cine-o odihni, că greu era de odihnit. Toată ziua se benocla pe fereastră să vadă când îi vine pensia. Care pensie, mamaie, nu ai auzit că e criză? Vrei să intrăm naibii în recensiune iară din cauza pensiei matale? La muncă, nu la întins mâna! Da’ săraca, nu e vina ei, nu e bine să vorbeşti de morţi aşa. Şi plus că vreo 40 de ani a tot servit statu’. Lumea zice că era informatoare. Era o femeie aşa săritoare! Şi informa, dom’le. Tot ce prindea, informa. De toată lumea se informa şi avea grijă de toţi. Nu ştiu de ce sunt supăraţi oamenii aşa, pe ea, de când au auzit că era informatoare. Probabil pentru că nu e drept. Nu e drept să aibă pensia aşa mică la serviciile pe care le-a făcut.Cică ieri, când o răposat, i-ar fi venit decizie de mărire a pensiei. Da’ acuma e gata. E în mormânt, tremurând de frig…….şi de draci probabil, că nu poate să guste şi ea din sarmale.
Da de ce o fi murit baba? Costel Şperţaru Trelingar, de la 10, zice că de sifilis. ‚Păi cum să moară dom’le de sifilis?’ mă întreabă un bătrânel indignat. Păi aşa zic şi eu, că era prea tânăra să moară de sifilis. Era prea tânără şi nu era în targetul violatorilor de bătrâne. De la 90 de ani în sus... Eu cred că a murit de inimă rea. Că alta mai bună nu avea. Că deh, aşa a vrut Dumnezeu. Păi cum să vrea Dumnezeu să fie înconjurat de babe d-astea totalitare! Îi mai puneai o mustaţă şi era Lenin. Că cioc avea. Ca mai toate babele evlavioase pe care le vezi la mânăstiri. Vecinu’ de la 12 e cam supărat că nu mai are plasmă. Aşa că mă invită la un romparkin cu vodkă. Aşa, să ne veselim puţin înainte de înmormântare. Bătrâna s-a cam înverzit la faţă... Zici că e din Ţestoasele Ninja...

2009-12-13T12:58:00.000-08:00

Batrânu’ de la 13 are Alzheimer…nu ştiu ce-i aia, da’ tre să fac şi eu rost. Poate găsesc vreunu’ furat. De la băieţii din cartier.

E cam frig afar’. A venit şi nepoţica lu’ bătrânu’ de la 13. Fată bună, tânără şi frumoasă…şi săritoare nevoie mare. Din floare în floare ca o albinuţă... vai de floricica în care sare. Polenizarea e sigur cu dificultati. În rest, e fată cuminte. Uite la ea cum urcă scările. Cizmuliţe albe, blugi strâmţi pe picior, că doar deh, e frig, tre să-i fie cald, sărăcuţa. Tinerică, frumuşică, păi ce, să rămână neobservată? Să ajungă, Doamne fereşte, fată mare? Bate-n lemn! Bătrânu’ cică să o scot la concert, să o mai culturalizez şi pe ea. Ptiu, fi-ţi-ar cultura a-dracu, că m-am ars cu ţigara!

Cultura, păi da, cultura, nimic de zis, da’ nu mai suntem taică acum 50 de ani. Eh, da acolo, un concert brandenburgic, o simfonie pastorală, tot mai merge. E complexă rău teoria contrapunctului în opera lui Bach! Cel puţin, aşa zice în revista asta pe care curăţ cartofii. Moaş-sa pe gheaţă de ciorbă, că iar s-a acrit. Eh, aşa, după un Vivaldi, merge ş-un Guţă. Oricum, sinusoidalele tot alea sunt. Tot muzică e… Da’ bătrânu’ de la 13 mereu are filme d-astea în cap. Da’ nimic de zis. Filarmonica e faină. Păcat, că la concerte e cam populate... Numa’ oameni de valoare. Bătrânici din timpuri imemoriale, scrutând orchestra cu binocletele lor de pe vremea cănd regele Mihai făcea la oală. Ce făcea? Supă, se-nţelege! În rest, numai domni. Deh, ce să facă şi ei, o mână pe program, alta pe piciorul apetisant, învelit în licra, al domnişoarei asimptote. Şi plin de tineri, dom’ne. Plin ochi. Ochi cu cataractă! Ca să mai zici că tinerii de azi nu ştiu de cultură... Sunt aşa de nerăbdători! Unii zic c-ar fi vorba de jointul pe care aşteaptă să-l fumeze în baie. Da’ eu nu cred. Nu…Şi ce atâta dramă? Doar nu vor vrea să fi cool fumând LM sau Marlboro dăla naşpa! Sau mai rău, pe sec! Că gumă e cam aiurea să mesteci. Ce naiba, doar animalele rumegă.

Da, ia stai, că vine nepoţica încoace. O văd pe vizor. S-o fi îngrăşat, sau e lentila prea concavă? Ah, ba nu, ia uite-o, ca o cadră! Da’ e cu un tip. Frumos dom’ne… Trist şi frumos ca Eminescu. Cică e studentă acuma. E la facultate. E bine la facultate. Oricum, e mai modernizat. Şi se introduce materii noi. Deunăzi am auzit pe una, de o materie nouă la facultate. Gangbang. Ce-o mai fi şi aia ? Cică se face şi practică. Se pune mult accent pe ea. Ia s-o întreb pe asta mică. Oare şi la ei se face asta? Zice că nu, da o să se intereseze, că îi plac lucrurile noi. Aşa îs ăştia mici , curioşi nevoie mare. Apăi speră să o bage în grila de programe. Oricum, am auzit că e mai mult o chestiune de studiu individual. Cică la şcoală încă nu au resursele şi logistica necesară. Deşi profesorii ar fi tare doritori. Ea lucrează acuma la nu ştiu ce companie, la o revistă. Mă întreabă că cu ce mă mai ocup, ce mai fac (pare interesată)….Ciorbă, ce dracu să fac…Îi zic dacă vrea să meargă la concert.

-Ce concert, mă întreabă studentu’?

-Bărbieru’ din Sevillia, îi răspund mândru.

-Păi da’ frăţică, da cine bagă?

- Unu Rossini, răspund eu.

-Aha, am auzit de el, parcă a băgat ieri în Kristal, nu? E pe minimal house, nu? intră Eminescianu’ cu impresii de Zara.

- Nu bă, boule. Inagramatule! Ǎla e Puccini. Ǎsta cânta cu Guţă şi cu Florin Peşte. Aur curat frate, îl corectează nepoţica. E vorba de un bărbier din Chitila care a ajuns în Spania în Sevillia şi a făcut acolo bani. A cântat şi cu Ina. E tare rău de tot! Mergem!

…Au plecat. Bine că au plecat. Ce proşti! Ǎştia habar nu are că Sevillia e echipă de fotbal. Io cred că e vorba de patronu’ lor. Un fel de Jiji. Care i-a bărbierit pe toţi de bani... Mă duc, ce naiba! O iau şi pe-asta mică. Dup-aia, aşa, romantic, muzică, lumânări, băgăm o shaorma. Şi cam atât. Că mă emasculează bătrânu’ dacă află că vreau să-mi bag cuirasatul Tirpitz în fiord.

Mă tot întreb de unde are moşul Alzheimer. Ce dracu o fi aia? De unde l-o fi cumpărat? Nu spune el, da’ eu cred că a fost promoţie în Carrefour. Că cu pensia lui… Ce prost, el îl ia probabil cu un bulion şi ăia îl aduc de pe vapor din China cu un dolar. Tre să fac şi eu rost de un Alzheimer. Va fi ceva firmă nemţească. Calitate! Oricum, se pare că bătrânul nu o mai duce mult. E bătrân rău. Păi e de pe vremea lu’ Tudor Vladimirescu! S-a născut prin 1920, chiar după războiu’ de independenţă. Mare communist! Are casa plină cu poze cu Regele Mihai de Hohenzollern. Vreun nomenclaturist evreu sau sas, probabil. Da’ rezoluţia pozelor e ca pixu’. Pune frate şi tu un Schopenhauer! Oare nu ăsta a avut accidentu’ cu maşina la Formula 1? Toţi îl confundă cu filozofu’ ăla, Schumacher. Hai, că e târziu. Tre să o iau pe aia mică, pe nepoată. Îs cu Chrysleru’. Luna viitoare mi-l ia ăştia de la leasing, că nu l-am mai plătit de 6 luni. Da frate, da măcar am făcut impresie bună. E răcoare afară. La teatru e nu ştiu ce piesă bună. Aş merge s-o văd... da, parcă mai bine iau un Turkish kebab!

La 13

2009-12-03T16:04:00.000-08:00

La 13 e zarvă mare. E incendiu. Cel putin, aşa aud din strigătele vecinilor de pe scară. Şi parcă miroase şi a fum. S-o fi ars mîncarea. Poate mă duc mai târziu să văd ce e. Nu mi-am terminat încă cafeaua... Sper sa ajungă băiatu’ cu ziaru. Să nu care cumva să se sperie de incendiu. Da’ a mai fost acum câteva zile, ceva, tot la 13. Nu ştiu, parcă hoţi am auzit, se pare că le-au furat ceva. Erau doar copiii acasă. Mda...oricum, nimic grav; lucrurile astea se întâmplă. Mmm..tare frumos miroase cafeaua!
Mai încolo, poate ies şi eu să văd ce-i pe la 13. E frumos afar’. Bate soarele. Numai dacă nu ar fi fumu’ ăsta înnecăcios...Mereu se întâmplă ceva la apartamentu’ 13. Acum 3 săptămâni a murit cineva acolo. Vecinu’ de la 7 zicea că a fost tare frumos. Chiar a meritat să se ducă la înmormântare. Da’ cam atât. Că-n rest, plictiseală iară.
Oare de ce or fi ţipând aşa ăia de la 13? Of, Doamne...ce atâta agitaţie pentru nimic!? Mai bine trec pe la vecinu’ de la 12. Am auzit că şi-a luat un televizor nou...cu plasmă! Nou, frumos, se vede lux pe el. Foarte clar! Se poate conecta la computer...să vezi filme pe el. Oare o fi chemat cineva pompierii?
Da, a ajuns şi băiatu’ cu ziaru...Era tare agitat...că e foc la 13 - a luat foc. A luat foc şi dacă a luat foc ce, gata, tre să ne-ntrerupem toţi activitatea ca nu au ăia grijă de mobilele lor? Îşi cumpără alta. O maşină capcană a explodat în Gaza; s-a soldat cu moartea a 10 oameni şi mulţi alţi răniţi. Păcat, păcat…mda, e totuşi tragic.
Aha, ia uite, a venit si băiatu’ cu pizza! De ce-o fi stând acolo cu toţi ceilalţi sa caşte gura în loc să intre, nu ştiu.

„Da, doamnă, staţi liniştită. Nu, nimic... Li s-o fi ars mâncarea pe foc. Nu, nu-i nimic grav. Dacă era, veneau pompierii. Au venit deja? Păi deh, în caz de orice eventualitate...işi fac şi ei datoria. Da,da, lăsaţi, doar ştiţi că la ei mereu se întâmplă ceva...da ...aşa încât să nu ne plictisim.” .......Bătrânica de deasupra! Agitată nevoie mare şi speriată...ca mai toţi bătrânii. Doar doar o trece moartea şi pe la ei. Cine ştie, dacă incendiu se extinde (slabe sanse), poate are noroc. Oricum are ce arde, că îi e plină casa de cruci şi icoane de nu mai are pe unde le pune, şi-i miros hainele tot timpu’ a mir şi tămâie de parcă ar fi icoana făcătoare de minuni.
A venit şi ambulanţa...o fi făcut bătrâna atac de cord?! Da-i vine şi ei rându’. Mai deunăzi a murit şi bătrânu’ de la 13. În tramvai se pare. Cine-i pune să se plimbe! Îi caută moartea acasă şi ei pleacă la plimbare! Cică se ducea să voteze. Asta se întâmplă când vrei să iei parte la activităţi ce nu mai au nicio legătura cu tine şi cu vârsta ta. Şi de-altfel, la vârsta lor, moartea ar fi ceva obişnuit. Medicamente peste medicamente, când e clar că asta e cea mai bună soluţie pentru problemele lor.
Se întunecă...o să plouă…mai bine aşa, că nu mai are rost să ies să văd toată agitaţia din jurul blocului. Se pare că au venit şi pompierii...sunt şi arşi...îi scoate pe targă...I-o fi ducând la spital...o fi grav? Murdar e şi geamu’ ăsta, oare de când nu l-am mai spălat?

Romanian Junkie

2009-12-03T13:37:00.000-08:00

Am ajuns încet la librărie. În sfarsit o oază de linişte după o zi infernală. Nu am mai călcat de ceva vreme pe aici. Scrutez de la un capăt la altul, analizez minuţios fiecare carte de literatură, fiecare titlu, copertă. Răcoarea şi muzica bună nu fac decât să mă binedispună.
A trecut aproape o oră de când sunt în librărie. Citesc fragmente din cărţile noi, recent publicate. Regretabil, o stare de greaţă începe să mă cuprindă. Fără să vreau am ajuns să văd ‘the big picture’. Grotesc, absurd, aberant, redundant - o pleiadă întreagă de sinonime îmi trece prin minte. Nici măcar nu mai merită să folosesc verbe. O risipă imensă de talent, de cuvinte, de sentimente, fie ele şi false, exprimate cât mai colorat posibil - risipă de materie şi spaţiu. Prea mult, prea mult îmi vine să strig, dar ştiu că revolta mea nu are de-a face cu această librărie, cu cărţile, cu scriitorii care publică mult, agresiv şi inutil şi care în cele din urmă îmi provoacă o totală repulsie faţă de literatura contemporană. Greaţa mea e la nivel existenţial, nu doar intelectual. Aici însă pot să-mi manifest revolta nestingherit. Cărţile nu îmi pot răspunde. Nu îmi pot da replici isteţe care să mă pună la punct. Numai pe ele îmi pot vărsa nervii; pe ele şi pe oamenii care nu au nimic mai bun de făcut decât să mă asculte. Acum îmi readuc în minte motivul pentru care am renunţat să mai am de-a face cu literatura, cu cărţile în general. Sila pe care mi-o produc, impertinenţa şi tupeul. Dar îmi aduc aminte de un obiect cu totul şi cu totul nesemnificativ, ascuns strategic în buzunarul hainei mele. Un mic artificiu care poate da o pată de culoare existenţei mele cotidiene şi plimbărilor citadine. Un mic joint, pe care încet, prudent, îl scot din buzunar, sperând că nu mă observă nimeni. Mă retrag într-o aripă mai puţin populată a vechii librării. Îmi aprind jointul şi trag în mine cu sete primul fum. Cam târziu...deja am fost văzut...priviri stupefiate, perplexe. Târziu pentru mine şi târziu şi pentru ei. Ţigara cu Mary Jane şi-a făcut efectul rapid şi mă înalţ încet, odată cu fumul ei. Sunetele sunt de acum estompate..."Iarbă" aud pe cineva şoptind. Nu ştiu dacă şi altcineva a perceput ridicolul situaţiei, dar mă apucă un râs isteric ce are menirea de a enerva la culme clienţii care răsfoiesc carte după carte. Sunt revoltat deja! Ce experienţă originală - nimeni nu întelege - de a fuma stupefiante într-o bibliotecă. Ce păcat... Sunt singur...neînţeles şi euforic din cale afară. Acum pot citi liniştit fără teama că nausea m-ar putea cuprinde.
‚Au trecut vreo două ceasuri de când am intrat în librărie’, gândesc cu mintea cuprinsă de ceaţă...În realitate însă, nu sunt decât 5 minute, la sfârşitul cărora sunt dat afară şi aruncat în stradă, în cotidian, în absurd, în banal. Încercarea mea de psihonavigaţie a luat sfârşit. Mă apucă o depresie cumplită. Îmi vine să mă întorc şi să strig asemenea lui Quasimodo cu o voce lugubră şi grotescă " sanctuaire, sanctuaire"!
Dar îmi aduc aminte de banalul şi omniprezentul meu joint. Îl ţin uşor între buze şi simt gustul şi mirosul respingător al plantei magice. E o ploaie măruntă afară. Încerc să îmi imaginez ţări exotice, palmieri, scene psihedelice, plaje şi oameni pe culmile fericirii. Aiurea....nu sunt decât un junkie pe culmile disperării într-un oraş gri apăsat de urâţenie şi mizerie.
În plimbarea mea nefericită trec întâmplător pe lângă marea catedrală bizantină a oraşului. La o straduţă de ea, în apropiere, o casă veche şi frumoasă adăposteşte acum un night club. Hmm...Se spune că Dumnezeu are simţul umorului, dar Diavolul e de-a dreptul un desăvârşit comediant. Gluma proastă a prinţului întunericului mă amuză peste măsură. O răspântie morală. Sacrul şi profanul. În varianta creştină, desigur. Sunt sigur că un practicant al vechilor religii păgâne ar fi văzut poate puţin altfel lucrurile. Şi de ce nu ? Oare ce să aleg...sacrul creştin sau sacrul păgân, eleusian, hedonist? Reclama luminoasă a Satanei mă atrage din ce în ce mai mult. Hotărât lucru – marketingul, sub toate formele lui, nu este punctul forte al bisericii. Unde sunt reclamele luminoase, panourile, ledurile, casetele, pliantele printate colorat şi naiv cu “Dumnezeu te iubeşte”? Campania de publicitate a bisericii lipseşte cu desăvârşire. Însă acum, pentru moment, vreau sa fiu un decăzut, un hedonist, un dionisiac...este timp şi pentru penitenţă, pentru căinţă şi asceză.
Dintr-o dată am o epifanie...aflu că suntem în Săptămâna Mare. Afişul de pe uşă informează clienţii despre oferta pascală a clubului şi programul special din sărbătoarea Paştelui. Campania de publicitate a Satanei e de invidiat. Nu ştiu cum să reacţionez. Beatitudinea mea narcotică şi euforia s-au risipit demult. Nu pot să fiu dezgustat. Dezgustul este pentru ipocriţi. Nu pot decât să izbucnesc în râs sau să plâng. Am senzaţia că văd un film prost, că asist la o piesă grotesca de teatru. În realitate, afişul nu poate decât să mă incite. Înseamnă că lumea nu e aşa absurdă cum o credeam. Din moment ce există o asemenea încălcare a valorilor, există şi o luptă. Dintre cine şi cine ? Care sunt adversarii? Ce mai contează! Există un război, se dau lupte. Avem pentru ce lupta, idea pentru care pot muri sau trăi, aşa cum spunea filosoful danez. Care va fi ea, rămâne la latitudinea fiecăruia să o descopere. Există o luptă între bine şi rău. Deşi aşa este, idea mi se pare cel puţin maniheistă, deci naivă, dihotomia aceasta puerilă între două concepte obscure şi relative, născocite de om, mă determină din ce în ce mai mult să dau dreptate marelui nebun al filosofiei germane, Nietszche - autor al celebrei “Dincolo de bine şi de rau”. Dar de ce aş da crezare tuturor acestor elucubraţii filozofice şi pseudo-filozofice, intrucât doar adevărul meu personal constituie o bază pentru gândirea şi pentru toate convingerile mele. Dar decid să mă desprind de toate aceste consideraţii şi reflexii inutile şi descind în infern asemenea lui Dante. Desigur că infernul aici, se pretinde a fi paradis, iar demonii pretind a fi îngeri şi sfinţi, iar pentru naivi, ignoranţi, disperaţi şi narcotici, aşa şi este.
...Orice curvă poartă în suflet un înger muribund. Orice femeie decăzută mai are în sine germenele inocenţei, inocenţă la care nu se mai poate întoarce. Procesul este ireversibil. Social, psihologic, ontologic, metafizic, teologic, în fiecare dintre noi, un înger moare odataă ce am decis să renunţăm la puritate. Din acest punct de vedere, de la săvârşirea primului act, avem în faţă un drum întins, bine bătut, care ne duce direct spre iad. Drumul este uşor şi lin şi te invită să îl parcurgi de la primul până la ultimul păcat. Inocenţa a murit demult în aceste femei, iar în sufletul lor, locuri vacante nu mai sunt decât pentru demoni. Îngerii nu mai pot sălăşui. Dar au rămas regretele, undeva, într-un colţ ascuns al sufletului...
Tristeţea din ochii lor... Captive ale păcatului. Mirosurile puternice, semi obscuritatea, lumânările, dansurile, toate mă duc cu gândul la un sanctuar. Dar nu e decât unul din cele 9 cercuri ale infernului şi nu îmi mai poate oferi nimic, decât deziluzie şi dezamăgire. Toate mijloacele pe care le folosesc pentru a gusta puţin din fericire nu fac decât să mă aducă la un nivel de sacră deziluzie în care ştiu că ceea ce urmăresc, că ceea ce caut cu atâta patimă, nu e decât o himeră ...o fata morgana.
‚Ce rost mai are totul atunci când cerul se oglindeşte chiar şi intr-o baltă de urină...’, îmi şopteşte cineva.
După cuvinte, pare a fi un bătrân profet - în aparenţă, nu este decât un alcoolic erudit. Şi pentru că nu mai are bani cu care să arunce în jurul său, aruncă cu citate vechi, fără rost şi cu vorbe de duh, care nu mai spun nimic rătăcitului din mine. Cât de ridicol poate fi! Un profet ca din vremurile antice, într-un bordel, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, blestemând, afurisind, şi dând ultimatumuri poporului ales, uitându-se cu jind, din timp în timp, la târfele care dansează lasciv. Izbucnesc în râs, imaginându-mi-l în această postură hilară, asaltat de curve, şi îi spun că nu mai avem nevoie de profeţi. Profeţi şi apostoli. Un fel de agenţi de publicitate, promoteri ai lui Dumnezeu.
Nu mai suport nicio clipă aici; mirosul fetid al acestor fiinţe şi pestilenţa umană manifestată la acest nivel, mă pun pe fugă. Încă o dată, sunt Quasimodo - strig “sanctuaire, sanctuaire”! Când nu vom mai căuta refugii, când ne vom simţi la fel de natural în iad ca şi în rai, atunci vom fi cu adevărat liberi..atunci vom fi proprii noştri stăpâni. Dar eu sunt în căutarea disperată a unui sanctuar şi plâng neîncetat, chiar dacă ochii au refuzat să o mai arate. Aş vrea să ştiu că am un refugiu, aş vrea să ştiu că există un
Demiurg bun la picioarele căruia să mă închin şi să mă ascund...însă tot acest decor urât îmi infirmă toate bănuielile şi îmi distruge orice speranţă. Şi totuşi, mai este un loc unde sper să îmi pot găsi alinare, unde pot fugi de noaptea aceasta care pare că nu se mai termină şi care vrea cu tot dinadinsul să-mi închei cât mai curând socotelile cu lumea, cu existenţa mea, cu mine însumi.
Continua mea luptă cu demonii este incitantă. Sau cel putin aşa o denumesc. Nu ştiu dacă aceşti demoni există în realitate. Probabil că îmi născocesc inamici asemeni unui dictator paranoic. Numai că în cazul meu, activităţile subversive ale presupuşilor mei inamici sunt cât se poate de reale şi cât se poate de condamnabile.
Biserica... ah, acest artificiu menit să ne îndepărteze cât mai mult de Dumnezeu...La fel de bine aş putea să îmi caut mântuirea în recepţia unui hotel. Biserica, pierzând din tacticile sale de manipulare prin teroare, şi-a pierdut şi eficacitatea. De aceea, stau acum în faţa acestui altar, ca în fata tronului unui împărat senil şi bătrân care nu mă aude şi nu mă poate înţelege. Mă gândesc totuşi că Dumnezeu mă va salva indiferent de cât de multă evlavie îmi inspiră acest locaş sfânt. Dacă mi-aş fi întors faţa de la Dumnezeu şi aş fi renunţat la orice speranţă…..însă m-a prins în capcana ei şi nu pot renunţa la ea asemenea unui drog puternic.
Preotului care slujeşte aici, aş vrea să-i spun doar din plăcerea de a-l vedea cât de cât dezorientat, că se închină unor iluzii, însă îi întâlnesc privirea şi îi e mintea mult mai rătăcită decât a mea. Aş vrea să-i spun că el şi toţi cei ce sunt în situaţia lui, nu sunt decât funcţionari în slujba Minciunii, căci să afirm că este un funcţionar în slujba lui Dumnezeu, ar fi o mare blasfemie şi un mare neadevăr. Ce caut aici, de ce îi complic eu viaţa m-ar întreba, cu ce ar putea el să mă ajute pe mine, însă nu vedeţi că nu pot ajunge la certitudine decât regăsindu-mi rătăcirea în el ?
Fie că dormi pe banca unui parc sau într-un ‚king size’ bed dintr-un hotel de 5 stele, totul este acelaşi în esenţă; fericirea este scopul ultim, iar rezultatul la care ajungem după o viaţă întreagă irosită în căutarea fericirii este...cu totul şi cu totul imposibil de desluşit.