Gloomy Sunday

Sunday is Gloomy,
My hours are slumberless,
Dearest, the shadows I live with are numberless
Little white flowers will never awaken you
Not where the black coach of sorrow has taken you
Angels have no thought of ever returning you
Would they be angry if I thought of joining you
Gloomy Sunday

Sunday is gloomy
with shadows I spend it all
My heart and I have decided to end it all
Soon there'll be flowers and prayers that are sad,
I know, let them not weep,
Let them know that I'm glad to go

Death is no dream,
For in death I'm caressing you
With the last breath of my soul I'll be blessing you
Gloomy Sunday

Dreaming
I was only dreaming
I wake and I find you
Asleep in the deep of
My heart
Dear

Darling I hope that my dream never haunted you
My heart is telling you how much I wanted you
Gloomy Sunday

La 13 (Batrana)

Vecinului de la 12 i-a crăpat plasma. Odată cu bătrâna lu’ bătrânu de la 13. Bătrâne găseşti pe toate drumurile, da plasmă la promoţie, mai greu.
Aşa că la 13 e jale mare. Mare de tot. Că muri amanta lu’ bătrânu de la 13... E jale mare în cartier. Păcat de ea. Avea toată viaţa înainte. Doar 80 de ani împlinise. Şi ce ţi-e şi cu viaţa asta! Acuma eşti viu, sănătos, paralizat de vreo zece ani şi mâine te trezeşti mort. Cum o fi să te trezeşti mort? Săraca bătrâna, îmi pare rău. Da’ ia uite ce frumos miroase a sarmale! O fi de post? Sper să nu fie de post. Sper să nu fie de post, că eu ţin post. Da’ să vezi că ale dracu babete, trăznile-ar, o să-mi facă-n ciudă. Oricum, să-i fie ţărâna uşoară bătrânei. Sau mai bine să-i fie grea. Să nu iasă care cumva, Doamne fere, că ne-a acrit destul sufletul. Păcat de ei, aşa. Păcat de nepotu’ sau ăla micu’. Cât o va jeli, săracu’. De la el oare se aude bubuind Guţă? Sărăcuţu’, el vrea să se ascundă, să nu pară că o jeleşte. Da’ eu ştiu câtă suferinţă e în sufletul lui. Chiar dacă acum îi bubuie boxele cu împuşcături din jocu’ ăla, Counter Strike. Şi parcă iese şi ceva fum. O fi tămâie…ba nu, e iarbă. După cum miroase, e d-aia bună, de Olanda. Sau o fi ceva haş de Maroc? Ia să dau o raită pe la el. Mai bag un joint, mai bag o sarma. Că aşa e, tre să respecţi mortu’. Aşa zic ăştia mai bătrâni. Păi ce să-l respecţi? Că dacă nu l-ai respectat când era viu, acum că e mort, îl doare fix în autopsie de respectu’ tău. Da, totuşi, măcar să te bucuri. Să mănânci, să bei, să te bucuri că ai scăpat...ah, pardon, că a scăpat mortu’ de lumea asta. Că viaţa asta e grea.
Ia uite, iar mă sună piţipoanca aia de la Club Twice. Cu număr privat. Nu mai e nici un fel de respect. Că doar ştie că e înmormântare. E totuşi suferinţă multă. Şi viaţa asta, aşa de uşor se destramă! Ca un tricou luat de la chinezii din Europa. E fragilă, viaţa asta. De ce ne-om mai fi născând? Sper că au şi Cola fără zahăr, că merge să bag cu un vin bun de Dobrogea. Mai un rachiu dăla de Ardeal cu un Red Bull... Merge ca uns. În amintirea lu’ bătrâna. S-o odinheasca în pace...cine-o odihni, că greu era de odihnit. Toată ziua se benocla pe fereastră să vadă când îi vine pensia. Care pensie, mamaie, nu ai auzit că e criză? Vrei să intrăm naibii în recensiune iară din cauza pensiei matale? La muncă, nu la întins mâna! Da’ săraca, nu e vina ei, nu e bine să vorbeşti de morţi aşa. Şi plus că vreo 40 de ani a tot servit statu’. Lumea zice că era informatoare. Era o femeie aşa săritoare! Şi informa, dom’le. Tot ce prindea, informa. De toată lumea se informa şi avea grijă de toţi. Nu ştiu de ce sunt supăraţi oamenii aşa, pe ea, de când au auzit că era informatoare. Probabil pentru că nu e drept. Nu e drept să aibă pensia aşa mică la serviciile pe care le-a făcut.Cică ieri, când o răposat, i-ar fi venit decizie de mărire a pensiei. Da’ acuma e gata. E în mormânt, tremurând de frig…….şi de draci probabil, că nu poate să guste şi ea din sarmale.
Da de ce o fi murit baba? Costel Şperţaru Trelingar, de la 10, zice că de sifilis. ‚Păi cum să moară dom’le de sifilis?’ mă întreabă un bătrânel indignat. Păi aşa zic şi eu, că era prea tânăra să moară de sifilis. Era prea tânără şi nu era în targetul violatorilor de bătrâne. De la 90 de ani în sus... Eu cred că a murit de inimă rea. Că alta mai bună nu avea. Că deh, aşa a vrut Dumnezeu. Păi cum să vrea Dumnezeu să fie înconjurat de babe d-astea totalitare! Îi mai puneai o mustaţă şi era Lenin. Că cioc avea. Ca mai toate babele evlavioase pe care le vezi la mânăstiri. Vecinu’ de la 12 e cam supărat că nu mai are plasmă. Aşa că mă invită la un romparkin cu vodkă. Aşa, să ne veselim puţin înainte de înmormântare. Bătrâna s-a cam înverzit la faţă... Zici că e din Ţestoasele Ninja...

Batrânu’ de la 13 are Alzheimer…nu ştiu ce-i aia, da’ tre să fac şi eu rost. Poate găsesc vreunu’ furat. De la băieţii din cartier.

E cam frig afar’. A venit şi nepoţica lu’ bătrânu’ de la 13. Fată bună, tânără şi frumoasă…şi săritoare nevoie mare. Din floare în floare ca o albinuţă... vai de floricica în care sare. Polenizarea e sigur cu dificultati. În rest, e fată cuminte. Uite la ea cum urcă scările. Cizmuliţe albe, blugi strâmţi pe picior, că doar deh, e frig, tre să-i fie cald, sărăcuţa. Tinerică, frumuşică, păi ce, să rămână neobservată? Să ajungă, Doamne fereşte, fată mare? Bate-n lemn! Bătrânu’ cică să o scot la concert, să o mai culturalizez şi pe ea. Ptiu, fi-ţi-ar cultura a-dracu, că m-am ars cu ţigara!

Cultura, păi da, cultura, nimic de zis, da’ nu mai suntem taică acum 50 de ani. Eh, da acolo, un concert brandenburgic, o simfonie pastorală, tot mai merge. E complexă rău teoria contrapunctului în opera lui Bach! Cel puţin, aşa zice în revista asta pe care curăţ cartofii. Moaş-sa pe gheaţă de ciorbă, că iar s-a acrit. Eh, aşa, după un Vivaldi, merge ş-un Guţă. Oricum, sinusoidalele tot alea sunt. Tot muzică e… Da’ bătrânu’ de la 13 mereu are filme d-astea în cap. Da’ nimic de zis. Filarmonica e faină. Păcat, că la concerte e cam populate... Numa’ oameni de valoare. Bătrânici din timpuri imemoriale, scrutând orchestra cu binocletele lor de pe vremea cănd regele Mihai făcea la oală. Ce făcea? Supă, se-nţelege! În rest, numai domni. Deh, ce să facă şi ei, o mână pe program, alta pe piciorul apetisant, învelit în licra, al domnişoarei asimptote. Şi plin de tineri, dom’ne. Plin ochi. Ochi cu cataractă! Ca să mai zici că tinerii de azi nu ştiu de cultură... Sunt aşa de nerăbdători! Unii zic c-ar fi vorba de jointul pe care aşteaptă să-l fumeze în baie. Da’ eu nu cred. Nu…Şi ce atâta dramă? Doar nu vor vrea să fi cool fumând LM sau Marlboro dăla naşpa! Sau mai rău, pe sec! Că gumă e cam aiurea să mesteci. Ce naiba, doar animalele rumegă.

Da, ia stai, că vine nepoţica încoace. O văd pe vizor. S-o fi îngrăşat, sau e lentila prea concavă? Ah, ba nu, ia uite-o, ca o cadră! Da’ e cu un tip. Frumos dom’ne… Trist şi frumos ca Eminescu. Cică e studentă acuma. E la facultate. E bine la facultate. Oricum, e mai modernizat. Şi se introduce materii noi. Deunăzi am auzit pe una, de o materie nouă la facultate. Gangbang. Ce-o mai fi şi aia ? Cică se face şi practică. Se pune mult accent pe ea. Ia s-o întreb pe asta mică. Oare şi la ei se face asta? Zice că nu, da o să se intereseze, că îi plac lucrurile noi. Aşa îs ăştia mici , curioşi nevoie mare. Apăi speră să o bage în grila de programe. Oricum, am auzit că e mai mult o chestiune de studiu individual. Cică la şcoală încă nu au resursele şi logistica necesară. Deşi profesorii ar fi tare doritori. Ea lucrează acuma la nu ştiu ce companie, la o revistă. Mă întreabă că cu ce mă mai ocup, ce mai fac (pare interesată)….Ciorbă, ce dracu să fac…Îi zic dacă vrea să meargă la concert.

-Ce concert, mă întreabă studentu’?

-Bărbieru’ din Sevillia, îi răspund mândru.

-Păi da’ frăţică, da cine bagă?

- Unu Rossini, răspund eu.

-Aha, am auzit de el, parcă a băgat ieri în Kristal, nu? E pe minimal house, nu? intră Eminescianu’ cu impresii de Zara.

- Nu bă, boule. Inagramatule! Ǎla e Puccini. Ǎsta cânta cu Guţă şi cu Florin Peşte. Aur curat frate, îl corectează nepoţica. E vorba de un bărbier din Chitila care a ajuns în Spania în Sevillia şi a făcut acolo bani. A cântat şi cu Ina. E tare rău de tot! Mergem!

…Au plecat. Bine că au plecat. Ce proşti! Ǎştia habar nu are că Sevillia e echipă de fotbal. Io cred că e vorba de patronu’ lor. Un fel de Jiji. Care i-a bărbierit pe toţi de bani... Mă duc, ce naiba! O iau şi pe-asta mică. Dup-aia, aşa, romantic, muzică, lumânări, băgăm o shaorma. Şi cam atât. Că mă emasculează bătrânu’ dacă află că vreau să-mi bag cuirasatul Tirpitz în fiord.

Mă tot întreb de unde are moşul Alzheimer. Ce dracu o fi aia? De unde l-o fi cumpărat? Nu spune el, da’ eu cred că a fost promoţie în Carrefour. Că cu pensia lui… Ce prost, el îl ia probabil cu un bulion şi ăia îl aduc de pe vapor din China cu un dolar. Tre să fac şi eu rost de un Alzheimer. Va fi ceva firmă nemţească. Calitate! Oricum, se pare că bătrânul nu o mai duce mult. E bătrân rău. Păi e de pe vremea lu’ Tudor Vladimirescu! S-a născut prin 1920, chiar după războiu’ de independenţă. Mare communist! Are casa plină cu poze cu Regele Mihai de Hohenzollern. Vreun nomenclaturist evreu sau sas, probabil. Da’ rezoluţia pozelor e ca pixu’. Pune frate şi tu un Schopenhauer! Oare nu ăsta a avut accidentu’ cu maşina la Formula 1? Toţi îl confundă cu filozofu’ ăla, Schumacher. Hai, că e târziu. Tre să o iau pe aia mică, pe nepoată. Îs cu Chrysleru’. Luna viitoare mi-l ia ăştia de la leasing, că nu l-am mai plătit de 6 luni. Da frate, da măcar am făcut impresie bună. E răcoare afară. La teatru e nu ştiu ce piesă bună. Aş merge s-o văd... da, parcă mai bine iau un Turkish kebab!

La 13

La 13 e zarvă mare. E incendiu. Cel putin, aşa aud din strigătele vecinilor de pe scară. Şi parcă miroase şi a fum. S-o fi ars mîncarea. Poate mă duc mai târziu să văd ce e. Nu mi-am terminat încă cafeaua... Sper sa ajungă băiatu’ cu ziaru. Să nu care cumva să se sperie de incendiu. Da’ a mai fost acum câteva zile, ceva, tot la 13. Nu ştiu, parcă hoţi am auzit, se pare că le-au furat ceva. Erau doar copiii acasă. Mda...oricum, nimic grav; lucrurile astea se întâmplă. Mmm..tare frumos miroase cafeaua!
Mai încolo, poate ies şi eu să văd ce-i pe la 13. E frumos afar’. Bate soarele. Numai dacă nu ar fi fumu’ ăsta înnecăcios...Mereu se întâmplă ceva la apartamentu’ 13. Acum 3 săptămâni a murit cineva acolo. Vecinu’ de la 7 zicea că a fost tare frumos. Chiar a meritat să se ducă la înmormântare. Da’ cam atât. Că-n rest, plictiseală iară.
Oare de ce or fi ţipând aşa ăia de la 13? Of, Doamne...ce atâta agitaţie pentru nimic!? Mai bine trec pe la vecinu’ de la 12. Am auzit că şi-a luat un televizor nou...cu plasmă! Nou, frumos, se vede lux pe el. Foarte clar! Se poate conecta la computer...să vezi filme pe el. Oare o fi chemat cineva pompierii?
Da, a ajuns şi băiatu’ cu ziaru...Era tare agitat...că e foc la 13 - a luat foc. A luat foc şi dacă a luat foc ce, gata, tre să ne-ntrerupem toţi activitatea ca nu au ăia grijă de mobilele lor? Îşi cumpără alta. O maşină capcană a explodat în Gaza; s-a soldat cu moartea a 10 oameni şi mulţi alţi răniţi. Păcat, păcat…mda, e totuşi tragic.
Aha, ia uite, a venit si băiatu’ cu pizza! De ce-o fi stând acolo cu toţi ceilalţi sa caşte gura în loc să intre, nu ştiu.

„Da, doamnă, staţi liniştită. Nu, nimic... Li s-o fi ars mâncarea pe foc. Nu, nu-i nimic grav. Dacă era, veneau pompierii. Au venit deja? Păi deh, în caz de orice eventualitate...işi fac şi ei datoria. Da,da, lăsaţi, doar ştiţi că la ei mereu se întâmplă ceva...da ...aşa încât să nu ne plictisim.” .......Bătrânica de deasupra! Agitată nevoie mare şi speriată...ca mai toţi bătrânii. Doar doar o trece moartea şi pe la ei. Cine ştie, dacă incendiu se extinde (slabe sanse), poate are noroc. Oricum are ce arde, că îi e plină casa de cruci şi icoane de nu mai are pe unde le pune, şi-i miros hainele tot timpu’ a mir şi tămâie de parcă ar fi icoana făcătoare de minuni.
A venit şi ambulanţa...o fi făcut bătrâna atac de cord?! Da-i vine şi ei rându’. Mai deunăzi a murit şi bătrânu’ de la 13. În tramvai se pare. Cine-i pune să se plimbe! Îi caută moartea acasă şi ei pleacă la plimbare! Cică se ducea să voteze. Asta se întâmplă când vrei să iei parte la activităţi ce nu mai au nicio legătura cu tine şi cu vârsta ta. Şi de-altfel, la vârsta lor, moartea ar fi ceva obişnuit. Medicamente peste medicamente, când e clar că asta e cea mai bună soluţie pentru problemele lor.
Se întunecă...o să plouă…mai bine aşa, că nu mai are rost să ies să văd toată agitaţia din jurul blocului. Se pare că au venit şi pompierii...sunt şi arşi...îi scoate pe targă...I-o fi ducând la spital...o fi grav? Murdar e şi geamu’ ăsta, oare de când nu l-am mai spălat?

Romanian Junkie

   Am ajuns încet la librărie. În sfarsit o oază de linişte după o zi infernală. Nu am mai călcat de ceva vreme pe aici. Scrutez de la un capăt la altul, analizez minuţios fiecare carte de literatură, fiecare titlu, copertă. Răcoarea şi muzica bună nu fac decât să mă binedispună. 
  A trecut aproape o oră de când sunt în librărie. Citesc fragmente din cărţile noi, recent publicate. Regretabil, o stare de greaţă începe să mă cuprindă. Fără să vreau am ajuns să văd ‘the big picture’. Grotesc, absurd, aberant, redundant - o pleiadă întreagă de sinonime îmi trece prin minte. Nici măcar nu mai merită să folosesc verbe. O risipă imensă de talent, de cuvinte, de sentimente, fie ele şi false, exprimate cât mai colorat posibil - risipă de materie şi spaţiu. Prea mult, prea mult îmi vine să strig, dar ştiu că revolta mea nu are de-a face cu această librărie, cu cărţile, cu scriitorii care publică mult, agresiv şi inutil şi care în cele din urmă îmi provoacă o totală repulsie faţă de literatura contemporană. Greaţa mea e la nivel existenţial, nu doar intelectual. Aici însă pot să-mi manifest revolta nestingherit. Cărţile nu îmi pot răspunde. Nu îmi pot da replici isteţe care să mă pună la punct. Numai pe ele îmi pot vărsa nervii; pe ele şi pe oamenii care nu au nimic mai bun de făcut decât să mă asculte. Acum îmi readuc în minte motivul pentru care am renunţat să mai am de-a face cu literatura, cu cărţile în general. Sila pe care mi-o produc, impertinenţa şi tupeul. Dar îmi aduc aminte de un obiect cu totul şi cu totul nesemnificativ, ascuns strategic în buzunarul hainei mele. Un mic artificiu care poate da o pată de culoare existenţei mele cotidiene şi plimbărilor citadine. Un mic joint, pe care încet, prudent, îl scot din buzunar, sperând că nu mă observă nimeni. Mă retrag într-o aripă mai puţin populată a vechii librării. Îmi aprind jointul şi trag în mine cu sete primul fum. Cam târziu...deja am fost văzut...priviri stupefiate, perplexe. Târziu pentru mine şi târziu şi pentru ei. Ţigara cu Mary Jane şi-a făcut efectul rapid şi mă înalţ încet, odată cu fumul ei. Sunetele sunt de acum estompate..."Iarbă" aud pe cineva şoptind. Nu ştiu dacă şi altcineva a perceput ridicolul situaţiei, dar mă apucă un râs isteric ce are menirea de a enerva la culme clienţii care răsfoiesc carte după carte. Sunt revoltat deja! Ce experienţă originală - nimeni nu întelege - de a fuma stupefiante într-o bibliotecă. Ce păcat... Sunt singur...neînţeles şi euforic din cale afară. Acum pot citi liniştit fără teama că nausea m-ar putea cuprinde. 
  ‚Au trecut vreo două ceasuri de când am intrat în librărie’, gândesc cu mintea cuprinsă de ceaţă...În realitate însă, nu sunt decât 5 minute, la sfârşitul cărora sunt dat afară şi aruncat în stradă, în cotidian, în absurd, în banal. Încercarea mea de psihonavigaţie a luat sfârşit. Mă apucă o depresie cumplită. Îmi vine să mă întorc şi să strig asemenea lui Quasimodo cu o voce lugubră şi grotescă " sanctuaire, sanctuaire"!
Dar îmi aduc aminte de banalul şi omniprezentul meu joint. Îl ţin uşor între buze şi simt gustul şi mirosul respingător al plantei magice. E o ploaie măruntă afară. Încerc să îmi imaginez ţări exotice, palmieri, scene psihedelice, plaje şi oameni pe culmile fericirii. Aiurea....nu sunt decât un junkie pe culmile disperării într-un oraş gri apăsat de urâţenie şi mizerie. 
În plimbarea mea nefericită trec întâmplător pe lângă marea catedrală bizantină a oraşului. La o straduţă de ea, în apropiere, o casă veche şi frumoasă adăposteşte acum un night club. Hmm...Se spune că Dumnezeu are simţul umorului, dar Diavolul e de-a dreptul un desăvârşit comediant. Gluma proastă a prinţului întunericului mă amuză peste măsură. O răspântie morală. Sacrul şi profanul. În varianta creştină, desigur. Sunt sigur că un practicant al vechilor religii păgâne ar fi văzut poate puţin altfel lucrurile. Şi de ce nu ? Oare ce să aleg...sacrul creştin sau sacrul păgân, eleusian, hedonist? Reclama luminoasă a Satanei mă atrage din ce în ce mai mult. Hotărât lucru – marketingul, sub toate formele lui, nu este punctul forte al bisericii. Unde sunt reclamele luminoase, panourile, ledurile, casetele, pliantele printate colorat şi naiv cu “Dumnezeu te iubeşte”? Campania de publicitate a bisericii lipseşte cu desăvârşire. Însă acum, pentru moment, vreau sa fiu un decăzut, un hedonist, un dionisiac...este timp şi pentru penitenţă, pentru căinţă şi asceză. 
Dintr-o dată am o epifanie...aflu că suntem în Săptămâna Mare. Afişul de pe uşă informează clienţii despre oferta pascală a clubului şi programul special din sărbătoarea Paştelui. Campania de publicitate a Satanei e de invidiat. Nu ştiu cum să reacţionez. Beatitudinea mea narcotică şi euforia s-au risipit demult. Nu pot să fiu dezgustat. Dezgustul este pentru ipocriţi. Nu pot decât să izbucnesc în râs sau să plâng. Am senzaţia că văd un film prost, că asist la o piesă grotesca de teatru. În realitate, afişul nu poate decât să mă incite. Înseamnă că lumea nu e aşa absurdă cum o credeam. Din moment ce există o asemenea încălcare a valorilor, există şi o luptă. Dintre cine şi cine ? Care sunt adversarii? Ce mai contează! Există un război, se dau lupte. Avem pentru ce lupta, idea pentru care pot muri sau trăi, aşa cum spunea filosoful danez. Care va fi ea, rămâne la latitudinea fiecăruia să o descopere. Există o luptă între bine şi rău. Deşi aşa este, idea mi se pare cel puţin maniheistă, deci naivă, dihotomia aceasta puerilă între două concepte obscure şi relative, născocite de om, mă determină din ce în ce mai mult să dau dreptate marelui nebun al filosofiei germane, Nietszche - autor al celebrei “Dincolo de bine şi de rau”. Dar de ce aş da crezare tuturor acestor elucubraţii filozofice şi pseudo-filozofice, intrucât doar adevărul meu personal constituie o bază pentru gândirea şi pentru toate convingerile mele. Dar decid să mă desprind de toate aceste consideraţii şi reflexii inutile şi descind în infern asemenea lui Dante. Desigur că infernul aici, se pretinde a fi paradis, iar demonii pretind a fi îngeri şi sfinţi, iar pentru naivi, ignoranţi, disperaţi şi narcotici, aşa şi este. 
...Orice curvă poartă în suflet un înger muribund. Orice femeie decăzută mai are în sine germenele inocenţei, inocenţă la care nu se mai poate întoarce. Procesul este ireversibil. Social, psihologic, ontologic, metafizic, teologic, în fiecare dintre noi, un înger moare odataă ce am decis să renunţăm la puritate. Din acest punct de vedere, de la săvârşirea primului act, avem în faţă un drum întins, bine bătut, care ne duce direct spre iad. Drumul este uşor şi lin şi te invită să îl parcurgi de la primul până la ultimul păcat. Inocenţa a murit demult în aceste femei, iar în sufletul lor, locuri vacante nu mai sunt decât pentru demoni. Îngerii nu mai pot sălăşui. Dar au rămas regretele, undeva, într-un colţ ascuns al sufletului...
Tristeţea din ochii lor... Captive ale păcatului. Mirosurile puternice, semi obscuritatea, lumânările, dansurile, toate mă duc cu gândul la un sanctuar. Dar nu e decât unul din cele 9 cercuri ale infernului şi nu îmi mai poate oferi nimic, decât deziluzie şi dezamăgire. Toate mijloacele pe care le folosesc pentru a gusta puţin din fericire nu fac decât să mă aducă la un nivel de sacră deziluzie în care ştiu că ceea ce urmăresc, că ceea ce caut cu atâta patimă, nu e decât o himeră ...o fata morgana.
‚Ce rost mai are totul atunci când cerul se oglindeşte chiar şi intr-o baltă de urină...’, îmi şopteşte cineva. 
După cuvinte, pare a fi un bătrân profet - în aparenţă, nu este decât un alcoolic erudit. Şi pentru că nu mai are bani cu care să arunce în jurul său, aruncă cu citate vechi, fără rost şi cu vorbe de duh, care nu mai spun nimic rătăcitului din mine. Cât de ridicol poate fi! Un profet ca din vremurile antice, într-un bordel, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, blestemând, afurisind, şi dând ultimatumuri poporului ales, uitându-se cu jind, din timp în timp, la târfele care dansează lasciv. Izbucnesc în râs, imaginându-mi-l în această postură hilară, asaltat de curve, şi îi spun că nu mai avem nevoie de profeţi. Profeţi şi apostoli. Un fel de agenţi de publicitate, promoteri ai lui Dumnezeu. 
Nu mai suport nicio clipă aici; mirosul fetid al acestor fiinţe şi pestilenţa umană manifestată la acest nivel, mă pun pe fugă. Încă o dată, sunt Quasimodo - strig “sanctuaire, sanctuaire”! Când nu vom mai căuta refugii, când ne vom simţi la fel de natural în iad ca şi în rai, atunci vom fi cu adevărat liberi..atunci vom fi proprii noştri stăpâni. Dar eu sunt în căutarea disperată a unui sanctuar şi plâng neîncetat, chiar dacă ochii au refuzat să o mai arate. Aş vrea să ştiu că am un refugiu, aş vrea să ştiu că există un 
Demiurg bun la picioarele căruia să mă închin şi să mă ascund...însă tot acest decor urât îmi infirmă toate bănuielile şi îmi distruge orice speranţă. Şi totuşi, mai este un loc unde sper să îmi pot găsi alinare, unde pot fugi de noaptea aceasta care pare că nu se mai termină şi care vrea cu tot dinadinsul să-mi închei cât mai curând socotelile cu lumea, cu existenţa mea, cu mine însumi. 
Continua mea luptă cu demonii este incitantă. Sau cel putin aşa o denumesc. Nu ştiu dacă aceşti demoni există în realitate. Probabil că îmi născocesc inamici asemeni unui dictator paranoic. Numai că în cazul meu, activităţile subversive ale presupuşilor mei inamici sunt cât se poate de reale şi cât se poate de condamnabile. 
Biserica... ah, acest artificiu menit să ne îndepărteze cât mai mult de Dumnezeu...La fel de bine aş putea să îmi caut mântuirea în recepţia unui hotel. Biserica, pierzând din tacticile sale de manipulare prin teroare, şi-a pierdut şi eficacitatea. De aceea, stau acum în faţa acestui altar, ca în fata tronului unui împărat senil şi bătrân care nu mă aude şi nu mă poate înţelege. Mă gândesc totuşi că Dumnezeu mă va salva indiferent de cât de multă evlavie îmi inspiră acest locaş sfânt. Dacă mi-aş fi întors faţa de la Dumnezeu şi aş fi renunţat la orice speranţă…..însă m-a prins în capcana ei şi nu pot renunţa la ea asemenea unui drog puternic.
Preotului care slujeşte aici, aş vrea să-i spun doar din plăcerea de a-l vedea cât de cât dezorientat, că se închină unor iluzii, însă îi întâlnesc privirea şi îi e mintea mult mai rătăcită decât a mea. Aş vrea să-i spun că el şi toţi cei ce sunt în situaţia lui, nu sunt decât funcţionari în slujba Minciunii, căci să afirm că este un funcţionar în slujba lui Dumnezeu, ar fi o mare blasfemie şi un mare neadevăr. Ce caut aici, de ce îi complic eu viaţa m-ar întreba, cu ce ar putea el să mă ajute pe mine, însă nu vedeţi că nu pot ajunge la certitudine decât regăsindu-mi rătăcirea în el ?  
Fie că dormi pe banca unui parc sau într-un ‚king size’ bed dintr-un hotel de 5 stele, totul este acelaşi în esenţă; fericirea este scopul ultim, iar rezultatul la care ajungem după o viaţă întreagă irosită în căutarea fericirii este...cu totul şi cu totul imposibil de desluşit.