Despre neajunsul de a nu te fi nascut

Atunci cand m-am nascut, aruncat afara in lumea incarcata cu suferinte, umilinte si mizerie, vazand in ce afacere nenorocita am intrat, am scos un racnet oribil de revolta si am batut cu pumnul in masa de operatie. Doctorii s-au privit intai mirati, iar apoi mi-au executat fara a cracni ordinele. Suparat fiind pe viata am cerut urgent o sticla de bourbon bun, calitate maxima. Dupa o perioada agasanta de asteptare mi-au venit cu o sticla de vodca din cele mai ieftine. Am desfacut-o si am luat o gura. Am scuipat apoi dezgustat pe gresia imputita si murdara de sange si alte fluide corporale.
Dar cumva cumva trebuia sa vin de hac experientei asteia nefericite. Simtind ca merita si plamani mei sa se bucure de o asemenea ospat, am cerut un trabuc cubanez din cel mai bun tutun insa cum am prevazut lipsurile asistentelor si doctorilor si incapacitatea lor in a-mi aduce cele trebuincioase am umflat rapid un pachet cu tigari ieftine si proaste din buzunarul unei tinere asistente cu suflet mare si generos ca Venus din Willendorf. Parca durerea incepea sa ma mai lase, iar depresia sa se estompeze. Ii venisem de hac in mod miraculos fara artificii, fara xanaxurile si prozacurile ingerate de doctorii care imi devenisera prieteni de pahar.. Doar cu o amarata sticla de alcool, viata mi se parea roza, roz-rosiatic poate si din cauza ca eram plin de sange si o chestie vascoasa care se tinea de mine ca de scai de cand iesisem din uter..
Insa pe masura ce ma bucuram mai mult de viata intrebarile existentiale luau nastere fara voia mea si nu mi dadeau pace si cum prima mea salvare, alcoolul se dovedi in curand a fi ineficient, in mintea mea se prefigura o alta. Statea in fata mea. Sau mai bine zis. Eu eram in fata ei. Tanara, frumoasa, cu buze rosii asemenea sangelui care baltea pe jos si pe cearceafuri, o frumusete din povesti cu printese, cu un halat sumar, stramt si transparent din care cu nerusinare in afara reverului se insinua marginea neagra dantelata a sutienului. Spre deliciul meu binevoitoarea asistenta ma luase la pieptul ei. Dintr-o-data de la un radio vechi se auzea o superba simfonie. Aflam mult mai tarziu ca acea simfonie avea sa fie Iarna lui Vivaldi. In sfarsit stiam ca remediile mele sint complete. Ca acestea sint armele cu care o sa trec peste tot, cu care o sa uit de salonul infect in care ma nascusem, de asistentele si doctorii insensbili, de asistenta brutala ca un ofiter care ma luase de la pieptul tinerei mele binefacatoare, de toate umilintele pe care aveam sa le indur.

Vampirul si lolita

O cunoscusem la vechea biblioteca, in sala de lectura ce ma adapostea de ninsoare, printre carti vechi acoperite de praf , fungi si bacterii. Imi zambise frumos si ma invitase sa iau loc la biroul la care studia ea. De-atunci vizitam mereu biblioteca insa nu pentru carti ci pentru ea. Ofelia devenise noua mea lectura.
Ofelia are 14 ani. Este o Lolită. Nu, nu e o Lolită oarecare. Desigur, eu nu sunt Humbert Humbert iar ea nu este vre o nimfetă sau Lolită nabokoviană. Este, pur şi simplu, Lolita mea îmbrăcată cu fuste scurte în carouri şi câteodată ciorapi albi sau negru mat ca să-i subţieze picioarele care nu mai au nevoie de nici o corectare. Ziua este un deliciu să o vezi, să o miroşi, să o simţi lângă tine. Pielea fină şi pură cu miros de copil... Părul lung, blond şi mătăsos...Cu puterea-i de seducţie involuntară, Ofelia ar putea trezi sentimente care ar face să ruşineze şi un demon... Nu ştiu cât îi voi mai suporta inocenţa şi puritatea. Ea este salvarea mea, este răul meu iordan în care aş simţi că îmi pot spăla păcatele.
Când mă apropii prea mult de ea sau dacă îi şoptesc ceva la ureche, atunci obrajii ei se colorează, îşi muşcă buzele roşii ca sângele tânăr şi pur ce ii curge în vene... O privesc pe geamul biroului ei, cum stă studioasă, cu părul mare, lung, aşezat după urechi, înălţându-şi mereu ochelarii pe nas, cu o mişcare scurtă a degetului arătător. Cu cât mă atrage mai mult, cu atât se îndepărtează de mine. Mi-e teamă de ce i s-ar putea întâmpla Lolitei mele. Aşa că vreau să o ţin aproape, cât mai aproape de sufletul meu, ca o lumânare pe care o ţii atunci când vrei să-ţi lumineze calea cufundată în beznă.
În zâmbetul ei nevinovat, cu care mă întâmpină, se ascund totuşi o sută de păcate pe care nimeni în afară de mine nu le poate vedea. Se ascunde condamnarea mea. Am încercat de nenumărate ori să uit de divina mea Lolita şi de inocenţa ei cufundându-mă şi mai mult în mizerie, cu demoni înaripaţi şi îngeri cu coarne. Şi a mers o perioadă. Până când, într- o zi, totul s-a schimbat. A venit la mine cu ochii inundaţi în lacrimi, plângând, rugându-mă să o iau în braţe. Lacrimile îi udau pielea dulce, iar mâinile-i delicate îmi mângâiau părul. Atunci, în mine, a murit un sfânt. Invidios pe puritatea şi inocenţa ei, ştiam că trebuie să fie a mea. Încerc cu disperare să găsesc puţin calm, puţină pace interioară, dar fără ea, beatitudinea mea este imposibilă.
‚Am căzut. Îmi pare rău,’ îmi spuse ştergându-şi lacrimile. De cate ori o vad ca este supusa celei mai mici suferinte, lumea mea se scufunda in tristete. I-am luat încet piciorul, să îi pansez rana. Îi simţeam piciorul cald şi un firicel de sânge care îmi curge în palmă. Eram asemenea unui fluture în extaz pe petalele unei fori frumoase, carnivore. Am căzut într-o cursă întinsă de ea. O cursă pe care ea probabil nici nu o bănuia. Cu cât petreceam mai mult timp cu ea, cu atât mi-era tot mai teamă de noaptea ce nu întârzia să apară. Aş fi dat orice să opresc timpul, să o păstrez pe Lolita mea lângă mine, aşa cum era...ca un înger, pur şi alb, cu aripi şi nimb.
Pierdut în braţele Ofeliei, noaptea trecuse asemenea unui vis frumos pe care cu mare greutate ţi-l mai aminteşti. Dimineaţa mă găsise singur, contemplând perna pe care dormise ea, acum udată de lacrimile ei, care asemenea lacrimilor unei statui făcătoare de minuni, nu se mai puteau usca.
În ziua următoare nu o mai văzusem pe Ofelia, însă simţeam că o să îmi fie din ce în ce mai greu să îmi petrec zilele fără ea. Dar ştiam că îmi este imposibil să o revăd. Însă, într-o seară, mi-am luat inima în dinţi. Am făcut un efort supraomenesc şi am mers acasă la părinţii ei. Era târziu. Era noapte. O aşteptau. Nici ei nu ştiau unde se pierduse preţioasa mea Ofelia. După un timp, m-am gândit că aşteptarea mea nu mai are rost. Ori mă voi duce să o caut, ori mă voi întoarce. Însă în acel moment, a apărut Ea. Îngerul meu fără nimb şi cu aripile frânte. E volubilă şi dezinvoltă, aşa cum nu i se cade. A venit acasă cu ciorapii ei atât de fini, rupţi şi sfâşiaţi, cu hainele murdare, mirosind a alcool ieftin şi tutun. Puritatea ei diurnă este acum întrecută de indecenţa-i şi vulgaritatea nocturnă. Recită versuri obscene şi fredonează şlagăre lăutăreşti şi manele locale. Am o senzaţie puternică de greaţă, pe care nu mi –o pot stăpâni. Îngerul meu a ajuns o curvă de mahala. Răpindu-i inocenţa, am dat naştere unui monstru asemeni mie. Sufletul ei este asemeni unei case părăsite, bântuite de duhuri rele şi locuite de demoni.

Ella - 50 de lei

Vieţile Sfinţilor – una dintre cele mai frumoase cărţi de teologie. Ultima carte aşezată cuminte pe raft. E o carte la care visez demult. Mi-am promis că o cumpăr. Vieţile Sfinţilor – 50 de lei.
Ella – frumoasă, ochi negri, păr lung şi mătăsos, un corp superb, picioare învelite în licra. Atât de fine la atingere... I-am promis că o cumpăr. Măcar pentru o seară. O seară cu Ella – 50 de lei.
Mai am doar 50 de lei în buzunar. Am zis că-mi cumpăr cartea din librărie.Vieţile Sfinţilor. Dar mi-am adus aminte că i-am promis, mai mult sau mai puţin solemn - în funcţie de cantitatea de alcool ingerată - Ellei din Bluemoon că o vizitez. Ce ciudat...compania Ellei are acelaşi preţ ca şi a cărţii. Oare ce să fac? E ultima carte de pe raft. Şi totuşi, dacă nu o văd, starea mea de spirit nu se va îmbunătăţi. 50 de lei a căror absurdă menire să o hotărăşti într-o noapte. 50 de lei pe care să-i împarţi între o carte şi o femeie... Trebuie să trec totuşi pe la librărie. Acolo voi şti ce să fac. Hilar, modul în care o femeie poate deturna destinaţia unor bani. Cel puţin cealaltă destinaţie a banilor mei nu o constituie o sticlă de vodcă. În drum către răspântia mea moral spirituală... Trec printr-un mic pasaj. Pe pereţi, în vitrine, sunt lipite afişele unei campanii pentru prevenirea violenţei împotriva femeii sau aşa ceva, cu poza unei femei desfigurate; cu siguranţă vor fi observate de tinerii sensibili care trec acum pe lângă mine. Sunt mişcat până la lacrimi. De compasiunea cu care aceştia privesc afişul... Iar replicile lor sunt înduioşătoare: “Ia uite, bă, ce i-a dat lu’ asta, maxim în bârnă. A mufat-o rău de tot. Da-o dreacu’ de zdreanţă! Aşa merită toate.” În urma mea, tinerii râd zgomotos. Printre ei se află şi o fată. Sunt optimist cu privire la rezultatele bune ale campaniei. Dar aici e ceva mult mai profund. Nu e vorba de violenţă. Ci de o femeie. Încerc să mi-o imaginez pe Ella în postura aceea. Ella. Ella este un înger frumos şi pur şi magnific, parcă coborât din ceruri în lumea asta mizerabilă. Ella este un înger, o fiinţă a luminii. Ba nu... Ella e o curvă de un pitoresc inegalabil, ajunsă în vechiul nostru burg prin lungile ei peripluri prin Europa. Ella...ultima mea destinaţie. Punctul terminus al plimbărilor mele citadine. Asemenea unui drog letal la care nu pot renunţa, deşi ştiu că în cele din urmă îmi va aduce moartea sufletului, încă mă chinuie şi nu pot renunţa. M-a întrebat ce iubesc, ce găsesc aşa frumos în ea. Aş fi vrut să-i spun că vulgaritatea, zâmbetul ei ieftin, vândut prea des şi oricui, în general gradul la care a decăzut. Aş fi vrut să-i spun că e ca o floare ofilită care nu mai merită nici măcar oboseala şi efortul de a o arunca la gunoi. Mi-ar fi plăcut să-i spun toate acestea, că toate acestea o fac în ochii mei mult mai atractivă şi mai frumoasă decât îşi poate închipui ea cu ciorapii ei lucioşi de licra, cu unghiile lungi, pictate strident, încât să ascundă cu succes pământul gliei strămoşeşti, ascuns ca într-un gest admirabil de patriotism. Ella mă priveşte şi râde suav şi gingaş atunci când îşi aduce aminte de “dobitocul” lovit de romantism ca de Alzheimer, ce îi aducea flori. Într-o vitrină, într-un magazin, poza unei femei ce-mi zâmbeşte misterios. Asemenea Ellei, aşteaptă să fie cumpărată. Moneda este însăşi demnitatea celui care o cumpără. Demnitatea şi neputinţa...neputinţa de a rezista seducţiei...
Cerberii fioroşi de la intrare mă întreabă de fiecare dată dacă “distrusa” pentru care vin este iubita mea. Nu, nu, Ella nu e iubita mea, Ella este cancerul meu, tumoarea ce continuă să crească înlăuntrul meu, chinuindu-mă până voi decide să găsesc un leac ce îmi va distruge boala.
Mi-am promis mie şi divinităţii cărei îi arunc toata vina obsesiei mele, că nu o voi mai vedea pe Ella. Din păcate, promisiunile mele nu au valoare nici măcar pentru mine. Îmi amintesc de Ella, şi o văd în flashuri în fiecare secundă. Ochii ei care îmi şoptesc păcate de neiertat, iar gura-i...răsuflarea-i demonică şi mirosul de gin ieftin şi tutun. Rafinamentul şi delicateţea ei mă îmbată şi nu mă pot despărţi de ea. Paşii mei se îndreaptă, fără să ia seama de voinţa mea, către Ella. Adio, carte frumos învelită, adio, cuvinte frumoase, adio înţelepţi şi sfinţi, vulgaritatea Ellei continua să îmi supună glandele, eliminându-mi raţiunea din ecuaţie, iar eu, asemeni unui învins, nu am nici un cuvânt de spus.
Trec prin faţa librăriei. Clipa fatidică a sosit. Intru, deşi ştiu că nu o voi cumpăra. Inima îmi bate tare să iasă din piept, tobele bat, o întreagă orchestră mă însoţeşte, o coloană sonoră pentru viaţa mea, aşa cum am vrut întotdeauna. “Aţi venit să cumpăraţi cartea desigur, nu ?” Nu ştiu ce să-i răspund vânzătoarei. Cuvintele ei au căzut greu. M-a urcat pe un piedestal de unde o să cad şi o să-mi sparg capul şi o să-mi julesc genunchii. “De fapt nu, banii pentru carte sunt destinaţi unei curve din cale afar’ de vulgară şi oribilă.” Cum aş putea să-i explic eu ei, obsesia mea estetică şi ontologică asupra acestui înger reciclat, cu nimb din tablă ruginită şi aripi de plastic “Made in China”? Aşa că îi zâmbesc politicos şi încerc să o evit. “Este una din cele mai frumoase cărţi, să ştiţi,” mă informează politicos noul meu torţionar. Da, da, este una dintre cele mai frumoase cărţi, iar Ella este una din cele mai josnice şi demne de dispreţ dintre femei. Dar oare ce-ar fi să o introduc pe Ella în lumea teologiei şi a patristicii? Oare ce impresie ar avea asupra apoftegmelor Sfântului Antonie şi ale altor Sfinţi Părinţi? Ce dezbateri teologice ar putea avea loc! Ce afront i-aş aduce aceluia ce veghează ca noi să fim desăvârşiţi în păcatele şi în decăderea noastră! Ce ofensă, ce provocare! Cât de mult îmi plac provocările şi declaraţiile de război! În luptă însă, vocaţia mea este de dezertor. Rămân credincios aceleaşi tabere, însă nu rămân fidel şi luptei, şi războiului.